Date geografice

Relieful comunei Tomeşti este rezultatul unui lung proces de evoluţie, a factorilor endogeni şi exogeni fiind în general accidentat datorită, pe de o parte climatului cu regim pluviometric bogat (creşterea cantităţilor de precipitaţii se face proporţional cu altitudinea, ajungând ca pe cele mai înalte culmi ale Munţilor Poiana Rusca să cadă anual în jur de 1200 mm) , care a favorizat dezvoltarea unei reţele hidrografice ramificate, pe de altă parte, alcătuirii petrografice (şisturi cristaline, calcare), cărora li se adaugă sedimentarul vechi, mezozoic şi acumulărilor noi pleistocene. Ponderea principalelor unităţi de relief este diferenţiată, cu predominarea munţilor şi dealurilor, care ocupă peste 75 % din suprafaţă.

• Se deosebesc trei zone mai importante (în general cele trei trepte de relief):

• zona montană
• zona piemontană
• zona de luncă şi mici depresiuni intramontane.

Văile care brăzdează relieful au versanţii cu o înclinare medie de 10º-15º, oscilând însă între limite inferioare şi superioare acestor valori. Văi adânci, cu versanţi repezi, uneori adevărate defilee contrastează cu interfluviile plane din jurul altitudinilor de 1000 m.

Cu excepţia împrejurimilor satului Baloşeşti, din vestul comunei, toată suprafaţa este drenată de râul Bega, a cărui vale prezintă câteva deschideri de forma unor mici depresiuni locale, cum sunt şi acelea ce constituie părţi din vetrele aşezărilor şi principalele terenuri arabile. În micile bazinete formate datorită rezistenţei diferite la eroziune a rocilor (eroziune diferenţială) sunt prezente depozite de gresii, pietrişuri şi nisipuri.

Munţii Poiana Ruscă sunt dominaţi de o culme centrală înaltă care uneşte cele două culminaţii principale ale masivului – Vârful Padeş (1377,5 m) şi Vârful Rusca (1356,1 m).

Din aceste vârfuri se desprind radiar culmi lungi, numite de localnici „picioare” care coboară până în depresiunile periferice. Din Vârful Padeş se desprinde către nord (pe direcţia comunei) o culme care, prin vârfurile Balaurul, Preslop, Ambros (831 m), Beneş (646 m), ajung la Tomeşti. Din Vârful Rusca porneşte către nord-vest până la Româneşti, o culme peste Vârful Stâlpului (975 m), Druja (957 m) şi Vârful Scalinului.

Se observă că întreaga zonă este străjuită de creste împădurite, înalte ce culminează la peste 1300 m, în câteva vârfuri: Padeş, Pădişel (1311 m), Pascota (1348 m), Rusca.

Râul Bega taie de-a curmezişul versantul nordic al masivului Poiana Rusca, de sub Vârful Rusca spre nord, străbătând un relief montan tipic, în care deşi altitudinile nu sunt prea mari, peisajul este impresionant datorită povârnişurilor repezi din întregul bazin. Fragmentarea accentuată a culmilor este generată de mai multe văi torenţiale, înguste şi adânci, ce coboară repede în valea colectoare.

La baza versanţilor, numeroase conuri de dejecţie, uneori larg dezvoltate, stau mărturie a forţei de eroziune şi transport a organismelor terţiale.

La limita de est şi vest, zona este mărginită de culmi aproape continui, care câştigă constant în altitudine, până în extremitatea sudică a comunei. Câteva vârfuri mai importante pe teritoriul comunei sunt: Druja (958 m), Glodia (954 m), Gorunei (709 m), Bâla (794 m), Cioaca Suliţelor (701 m), Preslop (788 m), Cioaca Pietrosului (1149 m), Topla (741 m), Benci (824 m), Făgeţel (1088 m) iar la extremitatea sudică se întâlneşte culmea transversală est-vest a celor mai înalte vârfuri din masiv: Padeş, Pădişel, Pascota, Rusca, cu înălţimi de peste 1300 m .

Aceste culmi constituie şi cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic superior al râului Bega şi cele ale râurilor din jur Mureş şi Timiş.

La limita nordică a comunei, altitudinea este cea mai scăzută (180 m) la confluenţa dintre Bega şi Şasa (Bega Poieni). Pe o linie sud de Baloşeşti-Tomeşti, sud-est de Româneşti se face trecerea în zona piemontană, formată din culmi de dealuri prelungi, care se pierd treptat în golful de câmpie, format pe vechiul con de dejecţie al râului Bega, la ieşirea din munţi. Începând din dreptul localităţii Tomeşti, lunca râului este tot mai largă, atingând la limita nordică a comunei o lăţime de aproximativ 1 km, fiind mărginită pe părţi de dealuri piemontane şi terasele râului Bega.

Se observă că din punct de vedere al genezei, relieful acestei zone este strâns legat de tectonica părţii apusene a Carpaţilor Meridionali, cât şi de evoluţia lacului Panonic.

Apele subterane. Rezervele de ape subterane şi distribuţia lor spaţială sunt legate de însuşirile hidrografice ale rocilor ce alcătuiesc principala formă de relief.

Apele freatice. Aceste ape nu au o extindere mare în zona studiată. Constituţia litologică (şisturi cristaline) nu oferă condiţii favorabile acumulării unor straturi acvifere propriu zise.

Pe şisturile cristaline ale munţilor Poiana Rusca, apele freatice sunt discontinue şi se întâlnesc în zona de grohotişuri, în pătura de materiale deluviale sau în conurile de dejecţie şi în depozitele aluviale din albia râurilor. Întretăind suprafaţa scoarţei terestre, apele freatice dau naştere la izvoare, care sunt de tipul celor descendente şi sunt răspândite la baza versanţilor, la contactul dintre rama muntoasă şi depozitele sedimentare, fiind mai frecvente în zona satelor Luncanii de Jos şi Tomeşti, peste 35 şi respectiv 20, izvoare cu debite între 0,05 şi 0,1 l/s.

Adâncimea stratului acvifer la Tomeşti este de 0,8 m iar la Luncani 0,5 – 2,0 m (N. Ilinca – Masivul Poiana Ruscăi, p. 93).

Apele freatice prezintă o abundenţă continuă tot timpul anului şi au un drenaj liber, fiind folosite, predominant, pentru nevoile gospodăreşti şi ale industriei locale. Pe teritoriul comunei sunt prezente şi o serie de izvoare de apă caldă şi probabil cu anumite mineralizări: izvorul pârâului Topla (Luncani), izvoarele din incinta Mănăstirii Româneşti (Balta Caldă) etc.

Râurile. Teritoriul comunei Tomeşti este străbătut de cursul superior al râului Bega, de la sud la nord. Râul Bega îşi adună apele din culmea Padeş-Rusca (1150 m altitudine), are un izvor hidrografic de 2241 kmp şi o lungime de 168,6 km. Zona prin care trece râul este puternic împădurită (peste 80 %) fiind dominată de şisturi cristaline, calcare şi dolomite în care a săpat mici bazinete depresionare de eroziune şi chei. Panta sa longitudinală ,în acest sector montan variază între 5 şi 30 m/km, media fiind de 15 m/km. Debitul de apă în acest sector este mărit prin numeroase pâraie afluente.

De pe versantul nord-estic al Vârfului Rusca pornesc pâraiele Lantoş, Jghebosu şi Pascota, care se unesc în apropiere de Vârful Stâlpului şi formează Valea Stâlpului.

La curmătura dintre Vârful Rusca şi Vârful Padeş, în locul zis Tăul Ursului, izvorăşte Căprişoara, pe care localnicii o consideră izvorul principal al râului Bega. În drumul său această vale beneficiază de aportul de apă, dinspre valea Padeş al Burăului şi urmează cursul împreună până la locul „Între Ape”, unde se unesc cu Valea Stâlpului şi formează Valea Mare.

Dinspre vârfurile Padeş şi Bordaru izvorăşte Valea Topla, care primeşte apele pâraielor Ştefania, Stânjeni şi Ruzi şi, împreună, se varsă în centrul localităţii Luncanii de Jos în Valea Mare. Aceste ape unite formează Bega Luncani.

Până în Colonia Fabricii, Bega primeşte următorii afluenţi: Valea Lupului, Pârâul de la hotar (stânga), Pârâul lui Drobotă (dreapta), Valea lui Liman (dreapta).

În cadrul localităţii Colonia Fabricii primeşte pe partea stângă pârâul Moga. Până la ieşirea din comună mai beneficiază de aportul a unor afluenţi mai mici: Valea Izvorul Drujii (dreapta), în localitatea Tomeşti Valea Cornetului, pârâul Bisericii şi Valea Leşului (pe stânga), Valea Piatra Albă, Valea Gorniţel, Valea Cimitirului (dreapta) şi la ieşirea din comună primeşte cel mai mare afluent ce vine dinspre localităţile Poieni-Crivina-Pietroasa, râul Şasa sau Bega Poieni.

În legătură cu denumirea râului Bega au existat foarte multe păreri. Profesorul Marius Bizerea preciza că până la jumătatea secolului al XVIII-lea (acţiunea de colonizare a Banatului), cursul superior şi mijlociu al râului Bega se numea Timişel, Timişul Mic, Temeşici. Evliya Celebei numeşte râul Tanişoara (Timişoara) şi spune că izvorăşte din Ţara Ardealului, deosebind-ul de râul Tamiş (numele sârbesc al Timişului) despre care precizează că trece prin Lugoj şi Sebeş (Caransebeş) şi că izvorăşte de la Porţile de Fier (Transilvania).

Denumirea de Bega apare după încheierea lucrărilor de canalizare şi regularizare a cursului în regiunea de câmpie. În 1872 când se fac primele ridicări topografice de către austrieci numele de Bega era necunoscut. Autorităţile austriece, apoi cele maghiare, după 1778 când Banatul este alipit Ungariei, în dorinţa lor de a germaniza şi maghiariza provincia instalează la izvorul văii numită de români Căprişoara inscripţia „Begafö”, adică „Izvorul Begheiului”.

Cantitatea de precipitaţii în bazinul muntos al râului Bega (242 kmp) ajung la 1000 mm. Ele se datorează maselor de aer umed din vestul şi nord-vestul continentului, altitudinii ridicate în regiunea izvoarelor (1000 m) în condiţiile unei evapotranspiraţie destul de redusă (525 mm).

Valorile scurgerii medii multianuale se aseamănă cu cele din Carpaţii Meridionali şi sunt apropiate de cele din Carpaţii Orientali (780 mm la altitudini de peste 1300 m).

La altitudini de 300 – 400 m corespunzătoare zonei Colonia Fabricii – Tomeşti – Româneşti ce primeşte o cantitate medie a precipitaţiilor de 700 mm îi corespunde izorea de 5 l/s/kmp (150-175 mm), ea delimitând rama nord-vestică a masivului.

Regimul termic şi de îngheţ. Pe cursul superior datorită debitelor destul de mici temperatura apei este egală cu cea a aerului; mai în aval unde debitele sunt mai mari se produc unele variaţii între temperatura apei şi cea a aerului. Temperatura maximă a apei atinge valori de 25 ºC. Mediile lunare maxime se realizează în lunile iulie-august. Sunt unele izvoare cu apă caldă (Topla şi altele) care ridică temperatura râului.

Viteza destul de mare a râului şi a afluenţilor împiedică producerea şi dezvoltarea formelor stabile de gheaţă.

Eroziunea şi transportul aluviunilor în suspensie are o intensitate redusă.

Pe cursul superior al râului Bega, datorită pantei mari care favorizează o bună circulaţie a apei, valorile p.H-ului se menţin în domeniul neutru şi slab alcalin (între 6,8 şi 7,4). Oxigenul dizolvat, factorul hotărâtor care influenţeazî mineralizarea substanţelor organice şi condiţionează dezvoltarea organismelor animale şi vegetale, se menţine în condiţii suficiente în toate anotimpurile, apa conţinând în general peste 10 mg/l oxigen. Conţinutul acesta de oxigen se datorează lipsei de impurificări organice caracteristice regiunilor muntoase şi bunei aerări, datorită cursului rapid. Mineralizarea pe râul Bega la Luncani la 25.03.1966 avea 217,0 mg/l reziduri, iar la 24.07.1967 avea 210 mg/l reziduri (N. Ilinca, Masivul Poiana Rusca, p. 115).

În scopul asigurării debitului necesar pentru lacul de acumulare Surduc de 51 milioane mc (Raportul R.A. „Apele Române” Filiala Timişoara) în anul 1988 au început lucrările la tunelul de aducţiune a apei din râul Bega (4,8 km lungime) ce va dirija un izvor al râului dinspre Luncani prin Gladna Română spre lac. Lucrările începute în anul 1988 trebuiau să fie terminate în anul 2000 dar nu au fost terminate nici în anul 2006.

În anii 2001-2007 s-au făcut importante lucrări de amenajări a cursului de apă a râului Bega între Luncanii de Jos şi Tomeşti. Prin aceste lucrări vor fi evitate inundaţiile de primăvară.

Distribuţia zonală a vegetaţiei comunei Tomeşti este determinată de regimul termic şi al umidităţii, de altitudine şi de constituţia solului. Creşterea altitudinii de la nord la sud determină o scădere treptată a temperaturii aerului şi o mărire a precipitaţiilor atmosferice în partea de sud a comunei, ducând la o zonare a vegetaţiei în altitudine. Pe lângă această zonare clară, pe suprafeţe mai mici unde sunt condiţii microclimatice specifice pe diferite văi, pâraie şi izvoare, grohotişuri şi mlaştini de luncă, s-a format o vegetaţie intrazonală şi azonală.

Sunt de amintit şi plantaţiile de castani (Castanea sativa) din localităţile Tomeşti şi Luncani.

Şleaurile de luncă se întâlnesc în zona joasă de luncă a râului Bega şi afluenţilor. Datorită umidităţii vegetaţia este reprezentată de zăvoaie de arbori cu esenţe moi: arinul sau aninul (Alunus glutinosa şi Alunus incana), salcia (Salix alba), răchita (Salix grafilix) şi specii ierboase hidrofile: rogoz (Carex humilis), pipirig (Stirpus), piciorul cocoşului (Rolunculus scaeleratus), coada calului (Equisetul arvenisis) etc.

O bună parte din luncile râului Bega este ocupată de terenurile agricole dar sunt şi diferite locuri în zona piemontană şi montană joasă, din jurul vetrelor satelor şi a terenurilor agricole arate şi cu fâneţe, unde se întâlnesc tufe de măceş (Rosa canina), mure (Rubrus caesius) şi specii lemnoase ca: socul (Sambucus nigra), alunul (Corylus avelana), porumbarul (Prunus spinosa), teiul (Tilia cordata), salcâmul (Rubinia pseudoaccacia) etc.

Etajele pădurilor. Această formaţiune vegetală este considerată în prezent una dintre cele mai de seamă resurse naturale, nu numai pentru că furnizează o preţioasă materie primă-lemnul, dar şi pentru că reprezintă unul dintre principalele mijloace de reechilibrare a naturii (filtru al poluărilor, mijloc de luptă împotriva eroziunilor etc).

Din zona dealurilor până în părţile înalte ale Munţilor Poiana Rusca, pădurile sunt alcătuite predominant din foioase, mai ales din gorun şi fag.

Pădurile de stejar în amestec cu făgete reprezintă primul subetaj al pădurilor. Aceste păduri se găsesc pe dealurile localităţilor: Româneşti, Tomeşti, Baloşeşti, Colonia Fabricii. Esenţa dominantă a acestor păduri este gorunul (Quercus petraia) la care se adaugă stejarul (Quercus robur) în amestec cu cerul (Quercus cerris) şi gârniţa (Quercus frainetto). Tot în acest etaj se mai întâlnesc şi alte esenţe lemnoase: frasinul (Fraxinus ornus), mesteacănul (Betula vurrucosa), carpenul (Carpinus detulus), jugastrul (Acer campestre), cireşul păsăresc (Cerassus avium) etc. La altitudini relativ mici în zona dealurilor se întâlneşte pe versanţii umbriţi fagul (Fagus silvatica) alături de goruni (pe versanţii însoriţi). Pe măsură ce creşte altitudinea se întâlnesc tot mai mulţi fagi pe versanţii însoriţi.

Arealul acestui subetaj al pădurilor de gorun şi făgete se află la altitudinile 400 – 600 m.

Speciile de sub arboret sunt reprezentate prin alun (Corylus avelona), măceş (Rosa canina), lemn câinesc (Ligustruori vulgara), fragi (Fragaria vesco) întâlnite la marginea pădurilor şi în luminişuri, zmeura (Rubus idaeus) care se răspândeşte din ce în ce mai mult în urma tăierii pădurilor.

Pădurile de fag ocupă arealul imediat superior în altitudine al pădurilor predominante între 600 m şi 800 – 900 m. Fagul (Fagus silvatica) ocupă cele mai întinse suprafeţe din teritoriul comunei Tomeşti, fiind principala specie forestieră. Subetajul fagului poate urca până la 1000 – 1200 m altitudine, dincolo de care intră în amestec cu răşinoasele. Alături de fagul obişnuit în aceste păduri apare şi fagul balcanic (Fagus silvatica var moesiaca), element sudic, precum şi fagul tauric (Fagus taurica) element răsăritean, paltinul şi ulmul de munte, dintre arbuşti alunul, socul roşu şi zmeurul.

În pajiştile de pădure (fâneţe) apar specii ierboase ca: firuţa (Poa), păiuşul (Agrostis tenuis), iarba vântului, diferite specii de trifoi (Trifolium) de o mare bogăţie vegetativă şi floristică. Dintre plantele ierboase nefurajere o răspândire mai mare o au ferigile (Filices).

Pădurile de amestec de fag şi răşinoase. La partea superioară a sub zonei fagului se găseşte sub zona de amestec a fagului cu bradul (Abies alba), molidul (Picia abies, Picia excelsa) şi cu pinul (Pinus silvetris), ocupând zona cea mai înaltă a Munţilor Poiana Rusca. Insular se mai găsesc molidişuri pure ca: picia excelsa, bradul argintiu sau pe unii versanţi abrupţi fâşii înguste de esenţe moi (plop, arin, mesteacăn). Stratul arbustifer şi ierbos este reprezentat de păiuşul roşu, muşchi, urzica moartă, măcrişul iepurelui, leurda etc.
Pajiştile de munte de pe vârfurile înalte din sudul comunei sunt folosite pentru păstorit.

Vegetaţia zonei studiate are o valoare economică deosebită, un loc important ocupându-l plantele medicinale, fructele de pădure şi ciupercile. În cadrul comunei se întâlnesc uneori mai ales în apropierea satelor Tomeşti şi Luncanii de Jos pâlcuri de răşinoase sau arbori izolaţi. Acestea nu sunt cauzate de existenţa unor inversiuni de temperatură cum s-ar putea crede, ci au fost plantate.

Solurile comunei Tomeşti prezintă o mare diversitate datorită factorilor pedogenetici: mineralele şi rocile pe care s-a format solul, vieţuitoarele (plante şi animale), climă, relief, timp, apele freatice şi intervenţia omului. Factorul litologic se impune în evoluţia proceselor pedogenetice şi în proprietăţile solurilor. Şisturile cristaline alături de marne, conglomerate, calcare au fost, în principal, substratul litologic pe care s-au format solurile.

Predominant, ca suprafaţă, solurile din această zonă se includ în clasa cambisolurilor, ponderea cea mai mare revenind solurilor brune acide, brune eumezobazice şi roşii (terra rossa). Aceste soluri sunt moderat dezvoltate, cu profilul slab diferenţiat textural, de culoare brună sau brun-roşcată, în care se constată faţă de materialul parental, modificări de culoare, structură şi constituţie mineralogică.

În locurile cu vegetaţie de pajişte, principala sursă de substanţe organice pe seama căruia se formează humusul în sol o constiuie rădăcinile; la vegetaţia de pădure sursa de bază care participă la formarea humusului o constiuie frunzele uscate ce alcătuiesc covorul numit litieră, care variază în raport cu speciile lemnoase dominante.

Pădurile exercită o influenţă generală de podzolire a solurilor, dar mai ales coniferele.

Condiţiile morfoclimatice care au dus la marea răspândire a vegetaţiei forestiere evidenţiază strânsa interdependenţă dintre acestea din urmă şi tipurile genetice de sol, unele diferenţieri locale datorându-se substratului petrografic. Etajarea pe verticală a vegetaţiei forestiere este repetată aproape în aceleaşi limite de o etajare a solurilor. Sub pajişti sau sub pădurile de foioase întâlnim solurile brune acide sau podzolite, unde descompunerea materiei organice este mai rapidă, mai jos, sub 1000 m altitudine se găsesc solurile brun acide. Solurile brune acide şi brune podzolice feriiluviale se găsesc în special sub pădurile amestecate de fag şi molid sau numai molid la altitudini care depăşesc 700 m, în condiţiile climatului muntos, umed şi răcoros. Condiţiile pedogenetice oarecum schimbate în zona făgetelor, au determinat apariţia mai ales a solurilor brune luvice sau brune acide, cu nuanţe mai galbene. În luncile mai întinse ale râului Bega se găsesc solurile dernogleice sau semigleice formate sub influenţa pânzei freatice şi a apelor scurse de pe versanţi.

Tipurile de sol şi repartiţia lor

Solurile brune acide, aparţin clasei cambisolurilor, sunt distribuite în zona forestieră sub gorunete, făgete, făgete-brădete. Ca suprafaţă sunt cele mai răspândite în comună. În exteriorul arealelor împădurite aceste soluri sunt identificate pe terenuri cu folosinţă agricolă, în special păşuni şi fâneţe , în zona localităţilor Româneşti, Baloşeşti, Tomeşti.

Solurile brune eumezobazice, aparţin clasei cambisolurilor, se caracterizează printr-un profil de sol bine dezvoltat, dar slab diferenţiat textural şi morfologic. Solurile brune eumezobazice s-au format pe gresii, depozite nisipoase, argile, marne şi sunt acoperite cu păduri de stejar şi făgete în zona piemontană şi montană dar şi în depresiuni.

Solurile brune feriiluviale fac parte din categoria spodosolurilor şi realizează trecerea dintre solurile brune acide criptospodice şi podzoluri. Sunt soluri foarte acide distribuite pe un spaţiu destul de restrâns în partea înaltă la peste 700 m a comunei (Luncani).

Solurile cu caracter intrazonal sunt reprezentate de redzine brune şi roşii, întâlnite în zona montană pe rocile calcaroase de la izvoarele râului Bega. Redzinele sunt soluri care se formează în condiţiile unor roci carbonatice (calcare, marne, dolomite), a unui climat relativ umed şi mai răcoros. Sunt folosite pentru păşuni şi pentru pomicultură.

Solurile aluviale fac parte din solurile intrazonale, s-au format în albia minoră şi pe terasele joase ale râului Bega. Ele se caracterizează printr-un stadiu incipient de solidificare, prin podzolire slabă dar sunt favorabile culturilor agricole. În comuna Tomeşti sunt cele mai bune şi mai folosite terenuri agricole (Tomeşti, Româneşti).

În urma punerii în aplicare a unei măsuri hidromeliorative şi a unei bonitări corespunzătoare, calitatea unor tipuri de sol poate fi îmbunătăţită în vederea obţinerii unor recolte mai bogate.

Solurile reprezintă pentru locuitorii comunei, o resursă naturală utilizată pentru a obţine produse vegetale, un mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură, dar şi ca fundament al construcţiilor de orice fel din cadrul colectivităţilor umane sau din afara acesteia. Rolul principal al solului în natură rezidă din producerea de biomasă prin procesul de fotosinteză, dar şi cel de descompunere a resturilor organice încorporate.