Alexandru (2)

(continuare la Textul Taica Alexandru pe care il puteti citi aici)

alexandru
Treptat ziua se contopea cu întunericul, iar rafalele prostești de gloanțe pe care în ultima lună le trăgeau când unii când alții, nu le mai putea bănui. Își luase din mers cămașa și încerca să înțeleagă cum ar fi mai bine să-și continue drumul. Oare să fure din fața vreunei case, de pe sârmele lăsate la vedere, vreun pulovăr, sau să o facă pe prostu’ și să meargă țanțoș mai departe, în hainele lui cârpite și murdare. Trecuse deja prin câteva sate. I s-a părut curios că oamenii nu îl iscodeau din priviri. Sigur că nu îl  priveau cu dragoste, dar nu păreau surprinși că un soldat trece singur-singurel, pe jos, pe uliţele lor albe și prăfuite.

Orizontul văluros se întindea ca un aluat înaintea lui, și drumurile satelor păreau roșiatice în lumina înserării. Cu cât înainta mai mult în noapte cu atât înțelegea că frigul îl va însoți până la capăt, orice fel de capăt ar fi. Era deja început de toamnă și vânturile Alpilor nu erau tocmai prietenoase. De undeva răsuna brusc un țipăt de copil, de altundeva un câine bine păzit lătra. Alexandru mergea pe mijlocul drumului, târâindu-și bocancii rupți. Totul era dezolant, munții seci și aspri, praful drumului, scaieții uscați și adunați în tufe grosolane. Frumoasa Italie, frumosul imperiu, lui îi era totuna. La șaisprezece ani îl luaseră de acasă, austro-ungarii, Pișa-Piștii, cum le spunea căprarul Bejenar. Trecuseră doi ani, ani în care tinerețea i s-a uscat ca bășica porcului, cu care se jucau în preajma Crăciunului băieții din sat. Au fost ridicați mai mulți din Baloșești, dar numai el a nimerit, naiba știe cum, în regimentul care a trebuit să apere teritoriile italiene de italieni. Fiindcă pentru el acea margine a Imperiului Austro Ungar, era austriac tot așa cum Banatul era unguresc. Samfirescu și Petroșanii au fost duși în susul Maramureșului. Or mai fi trăind ei acum?

Ce aveau ei cu Războiul cel Mare? Se vorbea încă pe când era acasă că au omorât mulți din Orăștie. Toți tineri, pe unii îi știa, se mai vedeau la rugi. Au dezertat în grup chiar în preajma plecării lui. Se discuta deja că Regatul va intra în război și asta i-a omorât pe toți. Cine să împuște românii. El măcar a avut noroc. Ce-i era lui de italieni? S-au grupat aici pe lângă Bejenar, au supraviețuit vreo câțiva, restul… Cine să le știe numărul? Numele îl vor fi știind părinții care i-au petrecut la Timișoara. Bejenar când se îmbăta, îi chema de-o parte și le spunea: „Mă, băieți, ar trebui mă să-i ucidem în somn, să aruncăm în aer Comandamentul, ăștia nu-s ai noștri, mă, ai noștri-s la București. Ce păcatele noastre să murim pentru ei?”. Mulți spuneau că au să-l afle și au să-l împuște pe la spate.

Stelele se aprinseseră pe cer ca praful de pulbere, iar liniștea se instalase în jurul munților. Alexandru nu auzea altceva decât zgomotul înfundat al pașilor lui, fîm-fîm, și undeva, abia perceptibil ecoul. De parcă cineva se apropia din spate, pășind în același ritm cu el, fîm-fîm. Nu mușchii îl dureau de la mers, ci fluierele picioarelor și fesele. Gâtul îi era uscat, iar stomacul se adunase ca un arici. Era tânăr încă, ar trebui să reziste.

A mai mers o bucată. Acum îl dureau și maxilarele. Oare de ce îl dureau, așa tare, chiar sub urechi. Apoi a înțeles că frica i se cuibărise într-un colțișor al minții pe care el nu l-a bănuit, însă corpul lui l-a perceput și maxilarele i s-au încleștat ca la câini. A deschis gura și a început să miște bărbia din încheieturi la stânga și la dreapta, încet și de mai multe ori, însă gâtul i se uscase cu totul și praful i s-a lipit de cerul gurii. A privit un pic cerul sticlos și s-a oprit. Imediat a început să simtă cum oasele și mușchii i se înțepenesc dureros. Nu mai era chip să se miște. A oftat ca pentru el și a încercat să pătrundă întunericul cu ochii. Doar o tufă urâtă cu scaieți, doi metri de marginea drumului, iar mai departe munte, munte, munte și cine știe câte jivine. S-a dus lângă tufă, în partea opusă drumului, și s-a cuibărit pe pământul prăfuit. A încercat să se ghemuiască în aşa fel încât să nu fie observat din drum, şi-a pus braţul drept sub cap, iar cu vestonul s-a acoperit complet. Arăta acum ca un morman de pământ acoperit cu o haină. Doamne ajută-mă! a mai spus și s-a lăsat pradă unei amorțeli chinuitoare și dureroase deopotrivă. Să fi mers zece ceasuri, douăzeci…

Țipete, urlete, lupi alergând cu baionete înfipte între ochi, pietre mari și reci se rostogolesc și îi sfărâmă picioarele și capul. Auuuu, auuuu, se văicăreşte încercând să se miște, fără să reușească. El stă paralizat, cu picioarele prinse sub pietre şi vede cum haitele de lupi sângerii se apropie tot mai tare. Vrea să se mişte şi nu poate. Încearcă să ia un pietroi din apropiere şi nu poate mişca braţul. Îşi simte corpul de parcă un car cu nisip i s-ar fi aşezat de la gât în jos. Se gândeşte să ţipe din adâncul plămânilor, un strigăt urât care să îi alunge pe lupi. Deschide gura, dar nici un sunet nu se aude. Cu cât se străduie mai mult, cu atât mai neputincios e. Totuşi reuşeşte să mormăie ceva din adâncul gâtului. Îşi aude mormăitul, i se pare straniu, şi brusc deschide ochii, simte frigul, zăreşte silueta aspră a muntelui și pricepe că a visat. Dacă se putea numi vis învălmășeala de imagini și de spaime diferite. Doar după câteva ceasuri somnul lui deveni abrupt și negru. Ca o moarte. Nici respirație nu mai era aici. Frigul și noaptea se făcuseră groase și rele.

Deodată înaintea lui, cu o rană mare deschisă în frunte, legănându-se beat, apare Bejenar. E o căldură și o secetă de nesuportat. Dinții îi clănțăne, iar lui Alexandru i se pare că îi poate vedea creierul prin rana aia hidoasă. Se bălăngăne așa cu o figură idioată și neputincioasă, plângându-se ca într-un cântec: „Turcule, Turcule, de ce dracu’ ai fugit, măăă! Ce să fac io, măăă? Cum să te ucid io, măăă!”. Și continunând să jelească și să se legene începe să bată din picioare, ca țâncii cărora li se ia turta. Bate și bate, tot mai tare și mai tare. Plânsetul se pierde în zgomotul acesta regulat scos de picioarele căprarului. Lung şi egal ca un ticăit puternic de ceas. Alexandru sare speriat cu un gâfâit. N-a mai apucat să priceapă că e zi de mult, ci a priceput în două secunde că tropăitul picioarelor e zgomotul scos de un soldat care venea aproape în fugă. În inima lui s-a făcut frig. Spatele i s-a cutremurat ca atunci când lângă el cădea mort vreunul.

Din cauza smuciturii, bărbatul l-a observat și el. Tăcere. Acesta s-a oprit stângaci. Era roșu la față, transpirat, cu ochii măriți de efort. Deși Alexandru apucase să-și potrivească arma în grabă, a văzut la timp descurajarea omului, care s-a trezit cu o pușcă asupra lui din mărăcinișul sărac de lângă drum. A ridicat ușor o mână. Se îndoia că acesta va face vreun gest ofensiv. Până una alta, tot Alexandru ar apuca să-l găurească. Bărbatul ridică, parcă ușor mai înseninat, ambele mâini:
— Freund! Strigase el.
— Gura! Strigă și Alexandru.

— Hungar! adăugase.
Ungurul, din nou ușor buimac, privea cu ochii strânși undeva deasupra capului, ca și când încerca să-și amintească ceva, apoi cu o voce nesigură adăugă:
— Otthon… Zu Hause!
— Acasă? Întrebă nelămurit Alexandru, care pricepea câte ceva, după atâția ani pe un front străin.
— Acaza, acaza! Aproape strigă înveselit ungurul. Ghiuri, mai adăugă acesta, tot cu veselie, și până să primească răspuns, scoase iute din sânul vestonului o sticlă de secărică și i-o întinse.

Alexandru s-a apropiat precaut, când zări o sticlă cu lichid pe jumătate. Își aminti de gâtul lui uscat, dar încă nu știa ce e mai bine să facă.

— Alcool! Și Ghiuri îi întinse sticla.
— Wasser? Întrebă Alexandru cu deznădejde.
— Moment, moment, continua ungurul lepădându-și rucsacul greu de pe umăr.
Scoase din rucsacul greu o ploscă. Alexandru a sărit pe ea, fără să lase arma din măna stângă. Dar a observat repede că ungurul o privea nu tocmai mulțumit. S-a așezat și a pus pușca alături. A băut o gură mare de apă. Încercând totuși să nu sară calul. Apa i se scurse cu greutate pe gâtul uscat, iar când a ajuns în stomac a pleoscăit supărător, provocându-i o durere scurtă și suportabilă. Cu mâneca vestonului își șterse gura.
— Alexandru, spuse, io Alexandru. Țu hauze ca tine, adăugase.
— Ghiuri, Alexandru, acaza țuzamen țu hauze.
Și se așeză lângă Alexandru, privindu-l brusc cu mare profunzime și seriozitate până în adâncul creierului. Sigur că era o hotărâre grea. Drumul era lung, în doi era mai ușor, dar nu știi ce face omul la frică. Nu știi cum să te încrezi într-un ungur, când el știe că l-ai stârpi cu moși cu tot. Era greu să iei o decizie. Ghiuri stătea cu mâna pe rucsac și cu ochii în ochii lui Alexandru, așteptând. Se priveau așa de la două laturi de palmă și fiecare încerca să înțeleagă dacă celălalt minte. Însă Ghiuri, renunțând la cercetatul ochilor, a scos iute o poză de la piept și i-a dat-o lui Alexandru. Alexandru a observat lacrimile din ochii ungurului. A privit poza. O fată frumoasă, în port tradițional unguresc, cu ochii mari și trupul plin.
— Ana, a suspinat Ghiuri ducând mâna la inimă.
Alexandru a pornit să râdă cu o poftă demult uitată, cu bucurie, cu lacrimi, cu tristețe. Râdea și râdea până ce a început și celălalt să râdă. Râdeau amândoi, cuprinzându-se în brațe. Nebunește râdeau. Dacă i-ar fi văzut cineva, doi soldați tineri, prăfuiți, așezați în drumurile uscate, unul ungur, altul român, bucuroși nevoie mare, că măcar o secundă au înțeles că nu patria sau Imperiul îi ține în viață și râzând zgomotos, ar fi scris cu siguranță un poem despre ei. Ana a fost cea care l-a convins pe Alexandru să aibă încredere în ungur. Ana l-a ajutat să înțeleagă că Ghiuri va găsi negreșit drumul spre casă. Ana l-a determinat să riște, fiindcă era conștient că nu avea pâinea și mâncarea celuilalt și că în astfel de vremi ar putea Ghiuri să-l împuște decât să împartă cu el pâinea din rucsac. Dar oare nu era Ghiuri un camarad de nădejde, oare nu se gândea romanticul ungur că poate și pe Alexandru îl așteaptă o Ană?

Au mâncat din pâinea lui Ghiuri și au pornit la drum. Au găsit fântâni, au mâncat ierburi uscate și ciuperci crude. Ghiuri s-a dovedit a fi mai mult decât folositor. Știa să se orienteze, găsea grajduri vechi în care să doarmă ascunși de frigul muntelui. Alexandru a găsit niște capre slabe, într-un sat austriac și le-a furat din lapte. Ghiuri cânta romanțe ungurești când nopțile deveneau de nesuportat. Îndoiala le dispăruse din suflet și cu cât înaintau mai mult în Imperiu, cu atât mai puțin își băteau capul cu dezertarea, moartea și războiul. Cu cât înaintau mai mult, le venea și inima la loc. Dacă în primele zile încercau să meargă prin locuri pustii, ieșind prin sate mai mult pe întuneric, acum începuseră să se arate și ziua. Uneori mai cereau cu curaj un colț de pâine, deși de cele mai multe ori erau întâmpinați cu dușmănie.

Curând grajdurile au devenit indispensabile. Frigul și bruma le fărâmau oasele. Uneori mai vedeau batalioane desfășurate în depărtare, mai ales în apropiere de actuala Ungarie, atunci fugeau unde vedeau cu ochii ridicând nori uscați de praf în urmă. Drumul era anevoios și greu, dar cu fiecare kilometru parcurs ei se simțeau tot mai siguri şi asta le creştea puterea. Discutau între ei într-o limbă inventată și arătau cu degetele obosite: acolo, acolo! spre Răsărit.

Ajunși binișor înspre Budapesta, Ghiuri a hotărât că e timpul să discute cu localnicii. Încercaseră pe drum să fure haine, însă la veston nu puteau renunța. Ar fi însemnat să moară înghețați. Iar acum vremea era prea dușmănoasă să mai caute hrană prin împrejurimi. De câteva zile erau posaci și nemâncați. Înaintau tot mai greu, iar cântecele lui Ghiuri nu se mai auzeau. Ghiuri făcea febră tot mai des, iar Alexandru se zguduia fără oprire de o tuse urâcioasă. Elanul le dispăruse cu desăvârșire, așa că, pe o ploaie urâtă, Ghiuri porni hotărât spre un orășel. Alexandru îl urma abătut. Atâta ne-a fost, se gândea el.

One comment:

Lasă un răspuns