La mulți ani! Poveste despre sorcovit

 

 

Vali cu Adi stăteau încă în locul care se numea „la dispensar”. Ai mei făceau revelionul cu ai lor. Instalația cu steluțe de plastic colorate, de mărimea unor ochi de pisică de la bicicletă ne umpleau, pe mine și pe Miha, de nostalgie. La noi instalația de brad era din clopoței metalici, care jur împrejur ilustrau povestea Scufiței roșii, pictați frumos și cu un bec alb în interior. Ceva asemănător cu lămpițele pentru lumânări din zilele de astăzi. Acum mi-aș dori să mai am instalația aia.
Bradul finilor era tot timpul mai mic de înălțime, dar lat și cu crengi dese.  Al nostru mai înlat, cu frunze de un verde mai închis și mult mai îngust. Dacă nu ați observat până acum, brazii într-o casă seamănă atât de tare de la un an la altul, că ai mereu impresia că e același. Îmi amintesc perfect bradul Oanei Acea, bradul Ligiei, al finilor și al nostru. Bradul Ligiei era cel mai mare și cel mai lat. Nu prea încăpea după ușă. Avea crengile până în parchet, iar vârful până în tavan. Al Oanei era cel mai mic. Avea globuri mici. Instalație cu steluțe ca la Vali și Adi. Foarte mulți aveau instalația asta cu steluțe de plastic colorate. Cu Scufiță am mai văzut o singură dată, dar nu îmi amintesc unde. Poate îmi spuneți voi.
Instalațiile de azi sunt urâte și circulare. Trebuie puse în spirale. Trebuie să ajungă de sus până jos. Cele de pe vremuri dădeau senzația de luminiță independentă. Pe alocuri, ca globurile, strălucea un clopoțel sau o steluță. Nu-i așa că de fapt doar copilăria noastră, a ficăruia în parte a fost perfectă?
Noi ne jucam tot felul de prostii. Așteptam Revelionul cum astăzi niciodată nu îl aștept. Ne umpleam burțile cu saloane. Vă amintiți suplimentele la saloane? Fiindcă erau prea puține, părinții aduceau hârtie albă și fină de împachetat, de la fabrica de sticlă. Le decupam în dreptunghiuri, le făceam franjuri la margini, punea, înăuntru o bomboană de lapte, de-aia lungă si acopeream cu o bucată mai scurtă de staniol. Astea erau saloanele false, care nu dispăreau imediat din brad, care rezistau până la despodobit. Apoi le mâncam. Le băgam în gură cu resturile de hârtie, fiindcă se lipeau între timp, și din când în când scuipam căte un ghemotoc de hârtie dulce.
În anul acela, optzeci și ceva, am hotărât eu cu Miha, cu Adi și cu Vali, să fugim de acasă și să mergem cu capra. Adi, parcă, ori Miha, dar totuși cred că Adi, și-a legat o pătură în cap. Colțurile ce ieșeau din nod, chiar în frunte, trebuiau să fie coarnele caprei. A luat cârligul de la sobă să bată cu el în podele. Eu cu Vali trebuia să fim dubăii și să țopăim la comandă când Miha începea să urle din adâncul plămânilor:”Hei hop și așa, măăăi!”. Apoi urma cântecul: „Capre cu dubele pe la toate fetele, pe la fetele cuminți, care ascultă de părinți.”. Ăsta era tot repertoriul.
Am ieșit tiptil din casă și ne-am dus la vecini. Părinții lui Laura și Lauri (Kenta). Miha avea și o cutie de carton pe care bătea dubele cu o lingură. Cutia, evident, servea și pentru strânsul banilor.
Dacă în mințile oamenilor maturi, comuniștii reușiseră să compromită colindatul și uratul, considerându-se din păcate o formă de a strânge bani, noi, copiii, cu suflete curate-lacrimă, înțelegeam doar bucuria de a fi luat în serios și primit cu „capra”. Fiindcă noi nu ne-am dat seama că de Anul Nou se merge cu Plugușorul ori cu Sorcova. Noi urlam direct în ușile vecinilor: ” Ne primiți cu capra?”, iar la sfârșit, fiindcă mi se pare că am mai fost și pe la alții, printre care vecinii Dumitrescu, ne-am pomenit cu ceva bănuți. Ce să facem, ce să facem? Să nu fim prinși…
Am aruncat banii în Bega și ne-am întors numai bine pentru țucăturile de la miezul nopții.
An nou fericit! Primiți colindătorii și păstrați incredibil de frumoasele noatre tradiții, dragi tomeșteni!

One comment:

  1. Da sarbatorile sant frumoase si acum chiar daca nu mai santem copii fizic,in suflet vom ramane mereu…. Brazii dragutii de ei cu mireasma lor unica imi dau todeauna senzatia de prospetime si puritate desi multi dintre noi am pierdut-o pe cea interioara. Bradul e frumos si in casa dar mai bine arata in natura la locul lui, insa ce nu face omul pt. bani. Mai ti minte cand ne urcam in copaci fara teama?…. se vede altfel lumea din varful bradului si splendidul peisaj din zona. De fapt natura e casa noastra numai ca noi am uitat asta.
    Pacat ca oamenii mari uita de copilarie si uita sa mai fie copii chiar si in manifestari exterioare si totusi unele reactii ii dau de gol numai ca nu le constientizeaza….
    Apreciez cea ce faci si iti urez Succes!!!!!!!

Lasă un răspuns