Cine nu are toamnă de Tomești să și-o cumpere!

Azi m-am trezit pe la 10. M-am enervat de dimineață că au apărut probleme cu lansarea de la Timi. Apoi am plecat cu mami la Balo. Bureții nebuni au împânzit pădurile, însă am cules și cuci pe care i-am mâncat cu usturoi.

M-am urcat într-un măr bătrân și am dat jos cu niște mere cât capul meu.

Am mers la biserică, la Liman cu Valentina și cu Adi.

M-am distrat cu Antonia și am sperat că va veni secondul la piață.

 

Dragi Tomeșteni, dacă nu ați ajuns pe acasă în perioada asta, ar fi timpul să vă găsiți un weekend liber.

 

E tare fain acasă.  Miercuri plec, dar sâmbătă mă întorc.  Până la noi vești, un articol din Timpul cu un tomeștean super 🙂 Antonia?

 

Oră de religie cu Antonia

 

Când nepoata mea era foarte mică, pe la trei anişori, avea multe întrebări legate de biserică. Eu eram la distanţă, însă când mergeam în vizită la părinţi, discutam cu ea. Un anumit moment m-a marcat atunci şi m-a ajutat să înţeleg că datorită curăţiei lor copiii pot percepe anumite nuanţe mai adânc decât noi.

 

Aşa că la început, Antonia ştia ca toţi copiii care primesc o educaţie creştină: că Iisus e Domnul nostru, că e veşnic, iar noi, datorită lui, vom fi de asemenea veşnici, că El are grijă de copilaşi, că e trist când suntem răi şi bucuros când suntem buni.

 

Ea prinsese din zbor câteva rugăciuni pe care le auzise la sora mea, astfel că putea recita „Cuvine-se cu adevărat” fără să priceapă nimic. Exact aşa cum părintele Teofil Părăian povestea că în copilărie când rostea „Uşa milostivirii” se tot întreba ce o fi însemnând: „nu ne lăsa să pierim”, fiindcă, aşa cum el a mărturisit, dacă ar fi spus „chierim”, ar fi înţeles şi el, deoarece mama lui se plângea adesea că a mai „chierit” o găină din curte. Iar eu când memorasem „Împărate ceresc”, tot foarte mică fiind, în loc de „şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea” spuneam „şi ne curăţeşte pe noi de toate în tăciune”. Ştiam că tăciunele e negru şi meditam la curăţirea asta prin tăciune, fără să mă lămuresc.

 

Într-o amiază ploioasă, stând eu cu Antonia în casă, a început ea să mă întrebe tot felul: Dacă există un Dumnezeu bun, nu există şi un Dumnezeu rău? Şi ăla rău ce e dacă nu e Dumnezeu? Şi de ce să nu îi spunem numele, dacă îi spunem numele devenim şi noi răi? Iar în timp ce mă întreba se uita când la mine când la icoanele de pe perete.

 

La un moment dat o întreb eu: „Ştii cine e în icoanele astea?”, iar ea mi-a răspuns afirmativ. „Aici e Domnul Iisus (arătându-mi o icoană cu Iisus), iar aici e Domnul Iisus cu mama Lui”. Icoana cu Maica Domnului şi Pruncul era aşezată aproape de mâna ei şi observându-i mişcarea mâinii, mi s-a părut ceva nefiresc. Şi am rugat-o să pună degetul pe mama lui Iisus. Ea s-a dus ţintă şi a pus mâna pe pruncul Iisus. „Şi Iisus?” – am întrebat eu, iar ea a pus mâna pe Maica Domnului.

 

Eu am zâmbit la început. Nu m-am gândit la ce e în capul ei. Mi s-a părut doar incredibil cum îşi poate imagina că Iisus e femeia din icoană. Apoi am întrebat-o de ce crede asta. Şi, greoi ca un copil, m-a lămurit. Iisus e cel care are grijă de copii şi Iisus e Dumnezeu. Deci El trebuie să fie cel mai mare din icoană, cu atât mai mult că ţine în braţe un copil. Pentru ea, pe atunci o fetiţă atât de dependentă de mama ei, protecţia venea de la Iisus. Şi probabil un psiholog cu greu ar înţelege cum un copil mic mai uşor îşi poate imagina că mama e un prunc, ţinut în braţe de fiul ei, decât că Dumnezeu ar putea fi mic, protejat şi – prin asta – neajutorat.

 

Îmi amintesc deseori momentul acesta. Mi-l amintesc mai ales atunci când cei care Îl resping pe Dumnezeu ne consideră o altă specie umană. Când raportându-se la creştini spun „Ei n-au decât să…”. Acest „ei” ne aşază în altă ordine socială, deşi toţi stăm sub acelaşi soare, toţi plătim impozite, toţi ne bucurăm sau ne întristăm. Atunci îmi aduc aminte cum a vibrat un copil de trei ani raportându-se la Dumnezeu. Şi îmi dau seama că o confuzie ca cea a Antoniei vine din simţirea lui Dumnezeu, nu din îndoctrinare.

 

Îmi mai dau seama, cu mare tristeţe, că în ciuda aparenţelor, Biserica e încă prigonită de oameni. Că atâta vreme cât pentru necredincioşi noi suntem „ăia”, nu putem vorbi de acceptarea noastră. Însă putem să răbdăm excluderea noastră dintr-un „noi” al lumii ăsteia şi să ne întărim credinţa, de la copiii noştri pentru care Domnul Iisus nu e „ăla”, ci e Totul.

Lasă un răspuns