Taica Alexandru

Alexandru

1.
Se aplecă deasupra apei să își vadă chipul răsfrânt în valurile mici și subțiri născute de mișcarea bruscă a mâinilor. Era lihnit și obosit peste măsură. În jurul lui răpăitul gloanțelor se rărise. Acum se mai auzeau bufniturile scurte, doar cât să nu îi lase adormiți în uitare pe toți cei ca el. Cu sufletul gol, cu mațele goale, cu ridurile frunții înnegrite de praf.

Apa nu era nici rece, nici caldă. Nici măcar curată nu era. Dar legănându-și mâinile sub marginile ei, parcă simțea o fărâmă de odihnă. Nu îi apăreau în minte dealurile din sat sau chipul părinților, satul nu îl tulbura acum, pur și simplu scârba și oboseala îl îndemnau să caute o portiță de ieșire. Stătea cu ochii pironiți la chipul lui schimonosit de mișcarea apei, împărțit, în bucățele și se îndemna. Să se ridice frumos, să-și netezească părul și fluierând încet și agale, s-o ia din loc. Dacă l-ar soma cineva, să meargă mai departe fluierând, fără să-ncerce să-și ascută urechile la vreun pocnet sau vreun răpăit. Nu-i simplu să ia omul o hotărâre de felul ăsta. Să se ridice și să facă drum întors sau să-și netezească părul și să-și țină calea.

A auzit cum se apropie cineva și deși încă afundat cu mâinile în apă, fără vreo posibilă acuză la ținutul mâinilor în râu, și-a simțit ceafa rece și a observat cum încheieturile încep să-i tremure ușor și dezorganizat. Însă nu a ridicat ochii din apă. A urmat strigătul scurt și apăsat al unui italian de pe malul celălalt, un fel de istoric „Torna, torna, frate” sâcâitor. Alexandru a ridicat ochii. Italianul, cu cămașa uniformei descheiată, îl privea cu ură. Mic și negricios, cu sprâncenele stufoase și arcuite, un început de burtă, și cu mâna la centură. A mișcat cu dispreț brațul drept arătându-i spre apus. Încolo e frontul, s-a gândit Alexandru. Și-a ridicat și el brațul drept și, mai în glumă, mai în serios a scrâșnit printre dinți: „Încolo e casa!”

Câteva momente s-au privit drept în față. Alexandru cu capul ușor aplecat pe spate, de lângă poala râului jegos, italianul privindu-l de sus de pe malul nordic, lucru nefiresc pentru un italian, nu că ar avea ei vreun soi de modestie, ci din pricina staturii lor nu tocmai impunătoare. Pentru tânărul de la poalele Padeșului, privitul în sus se discuta doar cu persoanele de peste doi metri.

Îl privea cu ciudă pe italian. El era gol până la brâu și arma lui cu baionetă ședea aruncată câțiva pași în spate împreună cu vestonul și cămașa. De-aia rânjea italianul cu mâna foarte aproape de pistol. Până acum, ori de câte ori se trăgea pe front, el și tovarășii lui, nu mai știau unii de alții. Nu mai exista Dumnezeu sau satul. Ce să mai spunem regele?! Nu mai exista decât frica și fuga haotică, trasul la întâmplare, înainte și în părți, cu ochii închiși și cu rugăciunile amestecate în gură de-a valma cu sudalmele. Transpirația acum rece, apoi fierbinte și impregnată de mirosul ascuțit al groazei. Ochii nu vedeau atunci decât pământul scurt și dușmănos dinaintea picioarelor, orizontul scurt, pe care îl are vânatul când înapoia lui se aude respirația copoilor, fâșia tremurată de țărână de parcă ar fi fost legat de şaua unui cal cu ochii în jos. Frica de moarte simțită nu rațional, nu gândită îndelung, ci ca foamea, ascuțit în rărunchi. Nu conta atunci decât supraviețuirea, cu orice preț. Disperare și groază. Colegi morți, colegi agonizând, colegi vărsându-și mațele. Au fost luni întregi de groază, de încrâncenare. Apoi a venit noaptea cea lungă. Căpitanii îi priveau buimaci, din frontul italian se auzeau țipete de beție și câte o rafală de gloanțe.

Iar acum cel din fața lui, cu mâna atât de aproape de pistol și ura aia din priviri mai riscantă decât piedica pistolului. El, obosit, înfuriat de absurdul situației, de neputință, departe, tot mai departe, de viscerala spaimă a nopților pe front. Nimic nu s-a schimbat, nici un motiv mai puțin pentru a trăi, doar blocat, cu mintea oprită. Un gol imens în creștet, în suflet. Nici o spaimă.

Oboseala care i-a cuprins pe toți cu aproape o lună în urmă, o resimțea acum și aici. O oboseală ucigătoare, care îți leagă mâinile și picioarele. La capătul unei alergături nebune pentru a te salva te aşteaptă un altfel de acedie! Nu a călugărului, ci a omului simplu. Abandonul în fața unei situații care nu îți arată nici o ieșire. Fuga nu putea fi o soluție. Și atunci, cum? Baioneta la doi metri, italianul cu mâna la centură.

Oboseala, lehamitea, neînțelegerea, s-au instalat ca un șurub în mințile soldaților. Se răsuceau pe dinăuntru și îi storceau. Că se schimbase ceva, era clar, dar ce? Ei, soldații simpli, nu înțelegeau nimic, parcă nici mai marii lor. Au început să dispară după grade, în ordine descrescătoare, câte doi, câte trei. Ce s-a întâmplat, nu pricepea nimeni. Nu se înainta, nu se dădeau ordine de tragere. Se șoptea noaptea că s-a sfârșit războiul. Ce se întâmpla de fapt nu știa nimeni. Însă alcool nu mai primeau, mâncare o dată la două zile. Au început tot mai mulți să dezerteze, iar cei rămași se grupau după etnie. Așa că cei din Corpul VII Armată Timișoara au început să se găsească între ei, să se cunoască mai bine și să-și strămute ura de la italieni înspre unguri.

Într-o zi a oprit un automobil, aproape de cortul sergentului, doar un sergent și căprarii se mai aflau pe front, din care a coborât un civil și a făcut consiliu. Caporalul Bejenar, român și el, ieșise încruntat din cort, cu privirea crucișă coborâtă în pământ. Mormăia fără întrerupere. Spre seară a apărut cu o sticlă de secărică ungurească în mână, beat turtă. Corpul lui robust, cu umerii ca jugul la car, se legăna în voie. Era ca la 30 de ani, de statură medie, cu nevastă și copii, undeva pe lângă Herculane. Știau toți, că deși era omenos și nu se temea nici de dracu’ încălțat, era bețiv și curvar peste măsură. Cum își aduna proviziile de alcool nimeni nu pricepea. Dar, cu toate astea, tinerii îl respectau ca pe un frate mai mare. Uneori chiar îi dădeau din rația lor de monopol.

Acum se apropia de ei, legănat ca un taur străpuns în spate, duhnind încă de la ușa cortului a băutură și ceapă.
— Ducă-se dracului toți, cu țara lor și neamul lor, începând cu ai noștri, cu Pișa-Pișta, muma lor de cățele!
Onița s-a apropiat de el. Onița era și el de la munte ca Alexandru. Închis la fire, dar om cu credință în Dumnezeu.
— Trăiț’! spuse și și-a dus mâna la frunte. Ne trimit acasă sau la femei, tovarșu’ caporal? Dăm iama în cafele?
N-aveau soldații alte pricini de care să se lege și nici macaroanele nu îi ungeau pe suflet, dar se fixaseră toți pe cafelele italienilor și jurau țăranii români că sunt mai tineri și mai deștepți italienii de la supradoza de cafea.
— Dăm pe dracu’, exclamă Bejenar. Stăm pe loc. Nici ‘nainte, nici ‘napoi.
— Da’ pentru ce au făcut adunare? întrebă un soldat mic și îndesat, cu capul plat ca o traistă.
Bejenar îl privi dintr-o parte și tot chipul i s-a strâmbat de dezgust.
— Să v-omoare, bă! De-aia, bă! Să ne spună că dezertorii merg la ștreang, tu-le muma lor… Și căprarul scuipă cu ciudă în lături.

Alexandru se ridică de pe o piatră unde șezuse în timpul ăsta, scobindu-și vârfurile despicate ale bocancilor, și scuturându-și cu ambele mâini praful de pe șezutul pantalonilor, a spus:
— Dacă mâine nu ne dau rația de pâine și măcar un blid de cicoare fiartă, înseamnă că ne vor spânzura și fără să fugim. Nu le mai trebuim, se pare. Nu ne-or duce ungurii dorul…
Scuipă și el într-o parte și se îndepărtă agale, întinzându-se să-și desfacă încheieturile.
— Pfui, turcule, spurcat ești la gură! Îngână scuturat de un tremur soldatul cu capul plat.

Să mai stea așa pe vine devenise total absurd. Să stea să gândească, s-ar teme grozav de pistolul de pe celălalt mal, dar acum era cam așa: afli o veste șoc, ți-e rău și brusc înțelegi că nu poți schimba nimic. Apoi ți se instalează un gol în cap. Și golul ăla îți anihilează orice spaimă. E așa și nu va mai fi altfel. Alexandru însă, chiar dacă a înțeles lucrurile în felul ăsta, nu le-a analizat, rațional. A fost mai mult un instinct. A coborât încrezător ochii în apă și s-a spălat pe față mai întâi, apoi lent pe ceafă, cu atenție sporită, nu la ritualul spălării, ci la privirile înfipte în creștetul lui, de pe malul opus. Știa că italianul e atent și încordat, dar n-avea nici un sens să îl imite. Dacă acesta se va hotărî să tragă, el, Alexandru, nu va putea schimba nimic. Nici măcar să dea starea asta tâmpă pe groază.

S-a ridicat și s-a întors cu spatele, ceea ce, în acel moment, i se părea totuna cu ridicatul brațelor însoțit de răcnetul trage! Își privea cu silă hainele mototolite. Drumul de câteva secunde îi părea cel puțin la fel de îngrozitor cu cel făcut din Lugoj până aici. Și-a dat seama că de vreme ce italianul tăcea și nici nu trăsese până acum, momentul în care viața lui va atârna de un fir de păr va fi cel în care se va apleca să-și ia hainele și pușca. Să o rupă la fugă cu mâinile goale, dezbrăcat până la brâu, i se părea cea mai sigură cale spre eternitate.

Și totuși un gest i s-a părut potrivit atunci. Poate salvator. A ridicat mâna dreaptă în sus, deși era cu spatele la italian și oricum nu putea paria că ăla era încă acolo, și încet, doar cu mâna stângă, a luat mai întâi cămașa, apoi vestonul, apoi a prins de cureaua puștii. Și, la fel de încet, cu mâna dreaptă ridicată în continuare, a început să se îndepărteze. Însă nu spre direcția arătată zeflemitor de cafengiu, ci, hotărât, legănat cumva, în continuare cu spatele la eventualul său călău, se depărta ca un om extrem de plictisit care își salută prietenii fără să îi privescă, ci doar ridicând o mână deasupra creștetului, ușor, agale, ca un om care nicicând nu s-ar fi temut de moarte.

Se gândea că probabil italianul va ține minte această plecare ca un moment de bravură sau nebunie, însă, în realitate, pe obrajii arși ai țăranului apa murdară a răului a început să se amestece cu lacrimi. Lacrimi ce șiroiau rușinos din ochii lui tineri. Şi-au șiroit ceasuri întregi, ceasuri în care, ca un om cu mințile pierdute, continua să înainteze spre răsărit, la fel de legănat, la fel de fără grabă.

De acum lucrurile erau limpezi. Italianul nu îl împușcase, iar el devenise un dezertor. O ținea drept înainte, fără să știe drumul de întoarcere, ci gândindu-se că-i seară, mergea în așa fel încât soarele să îi bată ceafa. Își imagina ca la începutul dimineții, soarele va răsări tocmai din grădina lui, undeva deasupra merilor tineri de lângă grajdi. Acoperişul casei va părea mai alb. Câinele legat de părul din grădina mare, cea din spatele casei, se va întinde leneş cu ochii întredeschişi, aşteptându-şi boţul de mămăligă. Maică-sa va ieşi în pridvor, legându-şi încet baticul la spate şi va privi cu ochii îngustaţi pe drum. Probabil îşi va şterge cu colţul baticului lacrimi uscate şi învechite. Soarele se va înălţa apoi şi va scălda satul cu razele lui reci de octombrie.

7 comments:

Lasă un răspuns