Istoricul aşezărilor

Teritoriul comunei Tomeşti ce aparţine nord-vestului Munţilor Poiana Rusca, caracterizat printr-un relief diversificat (munţi, dealuri, depresiuni), climă blândă, ape bogate în peşte şi un subsol bogat în minereuri, a fost locuit neâncetat, încă din cele mai îndepărtate epoci ale istoriei omeneşti.

Cercetările arheologice efectuate în perioada 1960 – 1974 la Româneşti (la Dumbrăviţa şi Peştera cu apă), au scos la lumină unelte din piatră şi o serie de vase din ceramică (fructiere, cupe cu picior perforat etc) ce datează de circa 30.000 de ani şi au aparţinut paleoliticului superior, aurignacian. Aşezarea de la Dumbrăviţa era formată din şase nivele de locuire paleolitice. În stratul al cincilea au fost sesizate urmele unor „ateliere” de prelucrare a diferitelor roci, iar în ultimul strat s-au descoperit lame de silex (piatră dură) de format îngust cu tăişul realizat prin retuş. Materia primă din care erau confecţionate uneltele – silexul – se recolta din dealul Cremenei, din satul Luncani, sau din albia râului Bega. Unelte din silex şi fragmente din ceramică aparţinând paleoliticului superior au fost descoperite şi în locul numit „Dâmbul Viei” în apropiere de localitatea Româneşti.

Cercetările arheologice au evidenţiat că la Dumbrăviţa (Româneşti) s-a dezvoltat o aşezare cu existenţă îndelungată deoarece aici au fost descoperite şi vestigii paleolitice din etapa aurignacianului dezvoltat (ce datează de 24.000 de ani) apoi nivele de locuire gravetiene (ce datează de 22.000 de ani).

Urme ale vieţii omeneşti din paleoliticul superior au fost găsite şi în apropierea satului Luncanii de Jos, precum şi dincolo de limita nordică a comunei, la Coşava, pe dealul numit „Cuca” (au fost descoperite o serie de piese mărunte realizate din obsidian).

În perioada 1960 – 1974 au fost descoperite în apropierea intrării în Peştera cu apă (Româneşti), vestigii de ceramică aparţinând Eneoliticului (3700 – 2500 î.Hr) cultura Coţofeni, cu influenţe Kostolac şi Vucedol , dar şi urme de cultură din epoca mijlocie a bronzului în Banat (1700 – 1400 î.Hr) de tip Balta Sărată.

Dintre vestigiile descoperite lângă localitatea Româneşti, expuse la muzeul municipal din Lugoj, se remarcă răzuitorul masiv, supranumit „gigant” aparţinând paleoliticului superior din Banat şi o serie de vase: fructiere, cupe cu picior perforat etc, aparţinând neoliticului.

Epocile istorice ulterioare nu sunt dovedite pe teritoriul comunei datorită lipsei cercetărilor arheologice sistematice, motivate de considerente financiare. Totuşi prima epocă a fierului (1100 – 800 î.Hr) este atestată în această parte a Banatului prin aşezarea de la Susani , aşezare dezvoltată pe mai multe orizonturi, ale cărei începuturi se plasează la începutul epocii bronzului. Aceste cercetări dovedesc că „teritoriul nord-estic al Banatului a fost locuit de traci, care reprezenta pe cei mai îndepărtaţi strămoşi direcţi ai poporului nostru”.

Dintr-un studiu atent asupra îmbrăcămintei populare în satele Luncani şi Bătrâna (sat aflat în apropierea comunei, în judeţul Hunedoara) se poate observa o mare asemănare între aceştia şi îmbrăcămintea strămoşilor noştri daci.

Cu toate că nu avem dovezi despre existenţa în comună a unor aşezări romane sau daco-romane, urmele drumurilor romane depistate în zona Făget, existenţa castrelor romane de la Tibiscum (Jupa) şi Micia (Veţel), urmele exploataării fierului de către romani de la Teliuc , Ghelari şi Alun ne îndreptăţeşte să credem că la cursul superior al râului Bega exista o populaţie daco-romană.

Datorită condiţiilor de relief, aşezările nu au fost afectate în mod direct de marea migraţie a popoarelor, fapt care a permis ca şi aici să se desfăşoare – ca pe întregul teritoriu al fostei Dacii – procesul de formare a limbii şi poporului român, proces de lungă durată dar neântrerupt şi care se încheie la sfârşitul secolului al IX-lea, începutul secolului al X-lea.

În acest timp obştile săteşti sunt forma de organizare socială. Obştile erau conduse de cnezi şi juzi, aleşi din comunitatea sătească. Această formă de organizare contiună să vieţuiască neîncetat mult timp şi după cucerirea Banatului de către maghiari (anul 1028). Atestarea mai târzie a cnezilor în ţinutul nord-estic bănăţean (secolul al XVI-lea – XVIII-lea), constituie un argument că această instituţie a continuat să funcţioneze într-o perioadă când maghiarii şi-au consolidat stăpânirea în zonă.

Unii istorici (dr. Petru Ursulescu), pe baza unor argumente temeinice consideră că în jurul anului 1200 – când se încheie cea de-a doua etapă a cuceririi politico-instituţională a Banatului – zona de nord-est (din care face parte şi comuna Tomeşti) aparţinea Banatului de Severin.

Până în anul 1365 nici-un document nu se referă la teritoriul de pe cursul superior al râului Bega ca aparţinând unor proprietăţi nobiliare. Se poate concluziona că în această zonă modelul de organizare social-economic autohton era încă puternic.

Primele informaţii mai detaliate despre această zonă le avem cu ocazia împroprietăririi fraţilor Zărneşti, prin dania regală din 22 septembrie 1365. În hotarele moşiei Icuşul de Sus erau amintite anumite locuri din această zonă, reprezentând hotarul cu alte moşii: Izvorul Topla (Tuplafeu), Valea Lupului (Farkasfeu), Valea Ambruşiţei (Kisbosorfeu), Valea Mare (Gladnapotaka), Valea Ursului (Ikusfeu-Izvorul Icuş) de lângă Baloşeşti.

Documentele din perioada 1365 – 1371 menţionează mai multe aşezări printre care Padushausa (satul Muntele Padeş) probabil satul Luncanii de Sus. Istoricul maghiar Pesty Frigyes, născut la Timişoara la 3 martie 1823, bun cunoscător al izvoarelor diplomatice medievale bănăţene , consemnează două documente emise în perioada 26 august 1404 – 25 aprilie 1405, prin care proprietatea Icuşul de Sus a fost împărţită între Stanislav, fiul lui Neagu – unul dintre cei patru fraţi Zărneşti şi sora sa Ana. Documentul consemnează şi aşezările acestui district, dintre care Baloşeşti (Belosandrafalva) şi Tomeşti (Thomosfalva). Numele acestor sate poate proveni de la numele cnejilor români Beloş şi Toma. Istoricul maghiar Pesty Frigyes crede că şi numele satului Româneşti provine de la numele de botez „Roman”.

Trebuie menţionat că satele comunei Tomeşti împreună cu cele de pe cursul superior a râului Bega Poieni şi a Văii Veţa (Vădana) aparţineau districtului Icuş (Margina).

La 27 septembrie 1439 regele Albert de Habsburg zălogeşte fraţilor Ioan şi Ioan cel Tânăr de Hunedoara districtul Icuş (din care făcea parte şi actuala comuna Tomeşti) şi târgul Margina până va reuşi să le restituie suma împrumutată de 4000 florini de aur. Acest zălog al regelui Albert este începutul alipirii zonei Făget la domeniul Hunedoara, constituind limita exterioară a acestui domeniu, voievodul Iancu de Hunedoara având chiar o reşedinţă la Margina (Elisabeta mama acestuia fiind din Margina).

În timpul domniei lui Matia (Matei) Corvin (1458 – 1490), fiul lui Iancu de Hunedoara, se continuă modelul românesc de organizare din ţinut, donaţiile către oamenii săi de încredere şi respectarea drepturilor moştenite.

Documentele atestă prezenţa în această zonă a unei mici nobilimi româneşti, care primea danii de sate, din partea Corvineştilor. Astfel, donaţia către nobilii Petru Dess (Desu) şi Nicolae Balotă din anul 1464 se referă la localitatea Româneşti.

Începând cu secolul al XVI-lea se înmulţesc informaţiile despre zona Făgetului. Aflăm că zona era bine populată, că s-au înregistrat progrese economice, creşterea oilor şi porcilor reprezenta ocupaţia de bază a locuitorilor.

După răscoala ţărănească din 1514 condusă de Gheorghe Doja, la care participă şi iobagi din districtele bănăţene ale domeniului Hunedoara, situaţia populaţiei a devenit deosebit de grea.

În anul 1548 este amintit din nou satul Baloşeşti, care împreună cu Fărăşeştiul, Nemeşeştiuş şi Margina constituie lăsământul fetei unui oarecare nobil Ioan Bozvary. În documente apare sub diferite denumiri: Belusfalva (1548), Belosest (1597), Beluzezt (1612) şi Belosesty după 1800.

În 1552 prin ocuparea de către turci a părţii de vest a Banatului şi constituirea paşalâcului de Timişoara, partea estică cunoscută sub denumirea de Banatul Carnsebeşului şi Lugojului, din care face parte şi actuala comună Tomeşti este încorporată în cadrul principatului Transilvaniei urmând să fie condusă printr-un „ban” cu reşedinţa când la Lugoj când la Caransebeş (situaţia aceasta durând până la 1668 când prin pacea de la Vasvar, dieta Transilvaniei cedează turcilor Banatul de Lugoj-Caransebeş).

La 7 martie 1553 Poarta Otomană donează principelui transilvan Banatul de Lugoj- Caransebeş cu dreptul de sangiacat (în sensul alipirii acestei zone la principat).

La 24 mai 1596 principele Sigismund Bathory donează districtele Margina din care face parte şi actuala comună Tomeşti) cu 43 de sate şi districtul Mănăştiur cu 31 de sate lui Ştefan Turcu (Török). Despre localitatea Tomeşti se spune că este ascunsă între păduri seculare, pe care şi le disputau proprietarii dornici de averi şi de distracţie vânătorească. Alte referiri la această localitate sunt din anul 1620, când are loc donarea satului lui Ştefan Bethlen şi din 1700, când Marsigli l-a amintit ca făcând parte din districtul Făget. Satul a fost fondat prin gruparea familiilor a trei „Seleşeni” (deoarece locuiau în sălaşe). Vatra satului a fost mutată de mai multe ori. Se pare că la început a fost pe Dealul Ursului, apoi înmulţindu-se sălaşele şi trecând la practicarea agriculturii locuitirii s-au mutat în lunca din jurul vetrei actualului sat, numită astăzi „Grădina mare”; nobilul Sigismund Haszy mută satul pe dealul unde astăzi este biserica, folosind lunca pentru agricultură. După anul 1800, locuitorii au început să coboare în vale pe locul actualei vetre a satului. Terenurile au fost cumpărate de Bergel din Slovenia, apoi de Iosif Losch (1846) care avea o fabrică de sticlă cumpărată de la von Panczely.

În anul 1599 Mihai Viteazul donează satul Româneşti şi Homojdia unui sfetnic al curţii princiare de la Alba Iulia, Paul Keresztesi.

Aceste sate se aflau în proprietatea lui Paul Keresztesi şi în timpul domniei principelui Transilvaniei Ştefan Bacskay (1605 – 1606).

Din documente aflăm despre numitul Petru din Româneşti, care a fost nedreptăţit de către oştenii banului. Aceste întâmplări erau povestite în anii 1654 – 1655 de către Ali aga spahiilor din Lipova.

În anul 1660 Banatul este împărţit în trei sangeacuri: Lugoj, Făget şi Caransebeş, componente ale vilayetului de Timişoara.

După capitularea garnizoanei otomane din Timişoara la 13 octombrie 1716 în faţa prinţului Eugeniu de Savoya, Banatul ajunge în stăpânirea Imperiului Habsburgic, fapt consfinţit prin Pacea de la Passarowitz (1718). Banatul este organizat ca domeniu al coroanei imperiale, cu administraţie militară, înlocuită la 29 septembrie 1751 cu una civilă.

Prin organizarea din 21 noiembrie 1716 Banatul era împărţit în 12 districte, satele din actuala comună făceau parte din districtul Făget. În 1719 numărul districtelor se reduce la 11, districtul Făget intră în districtul Lugoj. Prin noua organizare din anul 1726 cele 11 districte care rămân neschimbate până în 1778, sunt împărţite în cercuri (process). Districtul Lugoj are 91 de sate şi patru cercuri: Lugojel, Făget,Luncani, Sărăzani.

Aşa cum s-a arătat mai sus, informaţii despre Luncani avem din dania regală din 22 septembrie 1365 când este menţionată aşezarea Padushausa (satul Muntele Padeş). La sfârşitul secolului al XVI-lea este amintit cu numele de Lunca. În conscrierea din 1690/1700 se găseşte sub numele de Lunkany. La început localitatea a existat pe deal, pe locul Luncaniului de Sus de astăzi. Prin construirea în anul 1734 a unui furnal pentru topit metale şi exploatarea minelor de fier, locuitorii încep să se aşeze pe valea râului Bega formând satul Luncanii de Jos. Aici exista şi un oficiu miner precum şi administraţia austriacă a cercului Luncani (1778). Pe la 1840 turnătoria de fier exista aproape de vărsarea pârâului Topla în râul Bega. În timpul revoluţiei de la 1848 întreprinderea a avut ca proprietar familia Hoffman şi Madarspach, apoi în 1857 este vândută baronului Ludovic Haber şi principelui de Fürstenberg, care în 1860 au vândut-o unei societăţi miniere din Braşov. Pe la 1734 existau în Luncai instalaţii balneo-climatice de hidroterapie (folosind probabil apa caldă a pârâului Topla) care din cauze necunoscute au fost abandonate.

În anul 1775 în Banat se desfiinţează districtele şi se înfiinţează patru cercuri (kreise) conduse de către un căpitan. Satele actualei comune Tomeşti erau incluse în cercul Lugoj. În anul 1778 se pune în practică decizia de anexare a Banatului central şi de nord la regatul ungar. Noua organizare constă în împărţirea Banatului în trei comitate: Timiş, Torontal şi Caraş. Comuna de astăzi Tomeşti aparţinea comitatului Caraş. Se instituie registrele matricole de evidenţă a stării civile pentru naşteri şi decese.

În anii 1784 – 1787 se desfăşoară primul recensământ din Banat. Administraţia centralizată a introdus noi impozite populaţiei dar şi o orientare spre modernizare.

În anii 1857 – 1859 se alcătuiesc cărţi funciare şi foile cadastrale.

Legislaţia adoptată după realizarea regimului dualist austro-ungar (1867) este discriminatorie din punct de vedere naţional. În decembrie 1868 este adoptată legea serviciului militar obligatoriu, care prevedea executarea a trei ani de serviciu activ şi a altora nouă în rezervă.

Pe data de 4 ianuarie 1881 se constituie comitatul Caraş-Severin cu reşedinţa la Lugoj şi plasa Făget de care aparţinea şi actuala comună Tomeşti. În anul 1898 se deschide traficul pe linia ferată Lugoj-Făget-Ilia, cu câte două trenuri pe zi.

Primul război mondial (1914 – 1918) aduce noi suferinţe populaţiei. Bărbaţii participă în cadrul armatei austro-ungare la luptele de pe fronturile din Galiţia şi Italia unde mulţi îşi pierd viaţa sau sunt luaţi prizonieri.

Monumentul eroilor din Luncani căzuţi în cele două războaie mondiale

La 8 mai 1918 se instaurează administraţia românească în judeţul Caraş Severin cu reşedinţa la Lugoj, prefect Gheorghe Dobrin.

Prin aplicarea reformei agrare din anul 1921 au fost expropriate 280 ha de la proprietarul Berger şi împărţite locuitorilor comunei Tomeşti, contra cost, câte 1,16 ha de fiecare. S-a trecut la defrişarea şi transformarea acestora în terenuri agricole. Trebuie remarcat că până în anul 1921 locuitorii satului Tomeşti nu deţineau terenuri agricole, ei fiind lucrători la carierele de nisip sau piatră, vărării, căruţaşi şi tăietori de lemne.

Rezultatul celui de-al doilea război mondial pentru România, a fost instaurarea, sub presiunea trupelor sovietice de ocupaţie, a regimului comunist. Nemulţumirea populaţiei comunei faţă de regimul totalitar comunist s-a concretizat în constituirea unei grupe de rezistenţă armată. Grupul era compus din: Seleşan Ioan (Iustin) şi Bucur Antanas (Crainer) din Tomeşti, Strian Emilian (Macu) din Luncani, Strian Ion (Striin) din Româneşti. Ei făceau parte dintr-un grup mai mare condus de foşti ofiţeri ai armatei române din Deva fiind în legătură şi cu grupul de partizani din Munţii Banatului. Când erau căutaţi de armată în perioada 1949 – 1950 se ascundeau în munţii Şasa Mare, Piciorul Caprii, Padeş, Rusca. Erau găzduiţi şi de unii locuitori ai zonei: Burger Iosif, Palconi din Luncani şi alţii, rudele lui Strian Ioan din Româneşti etc. Cei mai mulţi din cei care i-au ajutat au fost depistaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare iar „Şarpe” din Româneşti a fost împuşcat mortal. „Grupul a colaborat cu Steier Rudolf din Tomeşti. La presiunea organelor de securitate acesta a cedat şi a spus unde se aflau ascunşi în Tomeşti membrii grupului. Aceştia au reuşit cu mare greutate să iasă din încercuire. În anul 1950 toate grupurile de partizani s-au adunat în vârful Padeş. O parte au hotărât să rămână în ţară, printre care şi Strian Emilian (Macu) care ulterior a fost capturat şi condamnat, ceilalţi – Seleşan Ioan, Bucur Antanas etc. au trecut graniţa în Jugoslavia. Din lagăr au reuşit să evadeze ajungând în Franţa, unde se află şi în prezent”.

În anul 1921, comuna Tomeşti aparţinea de plasa Făget, judeţul Caraş-Severin. Din comuna Tomeşti făceau parte satele: Tomeşti, Baloşeşti, Goizeşti şi Jupâneşti. Satul Româneşti a aparţinut de comuna Curtea până în anul 1968. Localitatea Luncani este amintită ca reşedinţă de comună până în anul 1950, din acest an intrând în componenţa comunei Tomeşti.

Organizarea administrativă ca judeţ s-a menţinut până în 1950, când sunt constituite regiunile şi raioanele. Comuna făcea parte din raionul Făget, regiunea Timişoara.

În anul 1966 comuna făcea parte din regiunea Banat, raionul Făget şi avea în componenţă satele: Tomeşti, Baloşeşti, Colonia Fabricii, Luncanii de Jos, Luncanii de Sus.

Din anul 1968 se revine la organizarea în judeţe şi la instituţia Primăriei. Comuna aparţine judeţului Timiş şi are în componenţă localităţile: Tomeşti, Colonia Fabricii, Baloşeşti, Luncanii de Jos, Luncanii de Sus şi Româneşti.

Un eveniment tragic important pentru comună a avut loc pe data de 6 aprilie 2001 când în urma unor ploi puternice urmate de topirea zăpezii din Masivul Padeş şi Poiana Rusca, viitura venită pe râul Bega în jurul orelor 4,00 dimineaţa a produs mari pagube materiale pe întreg teritoriul comunei. La intrarea în Colonia Fabricii viitura a distrus cele trei corpuri de locuinţe înecând şi pe doi locatari Mihai Iulian şi Mihai Iuliana. Întreaga Colonie a fabricii a fost inundată şi datorită blocării cu lemnele aduse de viitură a digului de la intrarea în localitate, aceasta fiind izolată timp de două zile de exterior.

Lasă un răspuns