Fabrica de sticlărie Tomeşti

Fabrica de sticlărie Tomeşti a fost amplasată în localitatea Colonia Fabricii, la 2 km amonte de Tomeşti în lunca neinundabilă a râului Bega, între munţii împăduriţi în întregime, cu altitudine redusă. Clădirile industriale sunt plasate între şosea şi râul Bega, înainte de pod. Locul este strâmt, însă s-a avut în vedere că aici nivelul apelor freatice este mai jos faţă de teren, încât baza construcţiilor industriale, respectiv fundaţia camerelor regeneratoare ale cuptoarelor, cât şi canalele de fum, nu sunt expuse inundaţiei.

Motivul iniţial care a determinat acest amplasament acum 187 de ani, a fost pădurea care înconjoară fabrica. Că amplasarea fabricii a fost determinată de existenţa pădurilor o precizează şi C. Popescu în lucrarea, File din istoricul sticlăriei româneşti, „ca toate fabricile de sticlă şi geamuri construite înainte de primul război mondial, fabricile de sticlă din Pădurea Neagră, Poiana Codrului, Tomeşti, Azuga, Avrig au fost construite în inima pădurilor care urmau să le furnizeze lemn, atât pentru încălzirea cuptorului cât şi pentru obţinerea cenuşii de potasă, folosită pe atunci ca materie primă alcalină pentru sticlă”. Un alt motiv a fost acela că în apropiere se găseau suficiente materii prime ca: nisipul cuarţos, cuarţul şi piatra de var. Cuarţul s-a exploatat la 4 km în amonte pe muntele Druja şi din Căţânul (Luncani) iar calcarul din carierele aflate în apropierea localităţii.

Nisipul folosit mai târziu în locul cuarţului s-a exploatat de pe valea Tomeştiului şi începând cu anul 1916, de la Jupâneşti.

Existenţa apei din abundenţă (râul Bega) a favorizat de asemenea amplasarea fabricii.

Nu trebuie uitat nici faptul că satele din împrejurimi: Luncani, Româneşti, Zolt, Gladna Română, Baloşeşti, ofereau mână de lucru ieftină, în special cea necalificată.

Apariţia şi activitatea fabricii până în anul 1918

Referitor la momentul de început al fabricii nu avem la îndemână documentul original. Este posibil ca el nici să nu se fi elaborat, având în vedere tendinţa întreprinzătorului de a se eschiva de la plata impozitului faţă de statul austriac. Oricum un lucru rămâne cert: fabrica a apărut în jurul anului 1820 , cu toate că sunt unele lucrări mai ales cu caracter tehnic, care dau ca an de înfiinţare anul 1804.

După părerea proprie, cel mai real document poate fi considerat unul local, descoperit în anul 1970, care se referă numai la localitatea în cauză şi a fost scris de cunoscători direcţi ai fabricii. Este vorba de „Hrisovul despre înfiinţarea bisericii romano-catolice a Fabricii de Sticlărie Tomeşti şi formarea fondului permanent pentru menţinerea acesteia”, apărut în ediţie bilingvă maghiară-germană, editat în tipografia lui Uhrmann Henrik din Timişoara în anul 1901. Din acest document rezultă că Anton Pfantzels, devenind mai târziu von Pantzels, a cumpărat moşia din comitatul Caraş Severin, din zona Tomeşti-Luncani în anul 1820. Înainte de anul 1820, la Tomeşti exista o colonie cu populaţie de religie romano-catolică, deoarece von Pantzels cumpărase şi drepturile de „patronat a bisericii romano-catolice”. Proprietarul amintit, în prealabil fost arendaş al unei fabrici de sticlărie din Ungaria, a fost atras de marea bogăţie a zonei din apropierea comunei româneşti Tomeşti, pădurile, straturile masive de cuarţ şi calcar, ca şi de energia ieftină a apei. Toate fiind aşezate „acolo unde Bega, încă un râu sălbatic, cristalin îşi croieşte drumul şuşotind printre pereţii abrupţi de stâncă, printre munţi înalţi cu frunţile împădurite”.

Într-un răstimp scurt de la intrarea în proprietatea lui von Pantzels, fabrica de sticlă a putut intra în funcţiune în anul 1826.

Pe lângă coloniştii deja stabiliţi în zonă, proprietarul şi-a recrutat mâna de lucru din rândul unor români din zonă sau a altor tineri veniţi fără familie, care „în majoritate erau nedisciplinaţi şi decăzuţi şi după puţin timp, chiar datori fiind părăseau fabrica”. Din documentul citat mai rezultă că situaţia fabricii s-a înrăutăţit şi datorită nivelului de cultură scăzut a muncitorilor aduşi, de religie romano-catolică. Observând la muncitori, în contrast cu decăderea lor morală, o anumită trăsătură religioasă, patronul a amenajat un loc îngrădit în care a amplasat o cruce. Acest loc era pentru rugăciune. „Aici sub cerul senin al Domnului muncitorii se adunau în zilele de lucru sau de sărbătoare pentru a se ruga în comun. În zilele ploioase, rugăciunea se făcea în fabrică şi doar arareori se găsea câte un muncitor care se sustrăgea de la acestea”.

Această iniţiativă a patronului a avut urmări nebănuite. Muncitorii s-au obişnuit cu o anumită stabilitate. Acei muncitori care au venit fără familii, s-au hotărât să le aducă, s-au întemeiat familii noi, mulţi dintre ei aveau oroare de anumite brutalităţi şi se fereau de ele şi astfel a apărut o viaţă şi o activitate creatoare.

În decursul anilor, fabrica a trecut prin conjuncturi nefavorabile şi dintr-o mână în alta, fiind supusă multor fluctuaţii, ameninţată cu întreruperea activităţii, o parte din muncitori împrăştiindu-se.

În anul 1846, fabrica şi proprietatea anexă au trecut în stăpânirea lui Iosif Losch şi Leopoldina Losch din Austria. Acest negustor abil, şi-a dat seama că prosprietatea fabricii se poate realiza numai cu muncitorime calificată şi stabilă. Un pas în această direcţie a fost fondarea unei şcoli şi recrutarea unor specialişti din străinătate. Tot din documentul menţionat aflăm că „localul şcolii a fost folosit în acelaşi timp şi ca locaş de rugăciune şi învăţătorul (angajat pe cont propriu de Iosif Losch) trebuia să îndeplineacsă şi funcţia de dascăl bisericesc. Datorită faptului că în acele vremuri aducerea unui preot nu era posibil dumunicile şi în zilele de sărbătoare, învăţătorul oficia slujbe religioase, muzicale, nu rareori de o anumită valoare culturală. Cu stfel de muncitori calificaţi, ridicaţi din punct de vedere moral şi inteligenţi, a fost posibilă crearea unui bun renume al întreprinderii”.

În anul 1874 moare Iosif Losch, proprietar al fabricii devenind fiul acestuia Adolf Losch şi cumnatul său Eduard Taboraky iar mai târziu Adolf Losch devine singurul proprietar.

Din documente rezultă că fabrica avea încă la sfârşitul secolului al XIX-lea, următoarele dotări tehnice: un cuptor de topire cu 14 oale tip Siebert, încălzit cu gaz de lemn de la un generator de gaz, 14 cuptoare de temperare-recoacere (fixe), atelier de şlefuit şi gravat, două locomobile pentru forţa de antrenare a transmisiilor din ateliere, a morilor de măcinat materii prime, a refractarelor şi mai târziu pentru energia electrică de iluminat în fabrică.

Fabrica a participat la expoziţia de produse din sticlă şi a fost premiată pentru produsele expuse în anul 1885 la Budapesta şi în anul 1891 la expoziţia organizată la Timişoara. În acea perioadă producţia era de 70-80.000 duzini (schock) pe an, articole diverse, sticle medicinale, pahare, servicii şi butelii.

Printre lucrătorii din această perioadă (1880-1900) îi amintim pe: Johan Dominik, Ruschil, Johan Wiesenek, Koloman Kenerr, Gisella Reif, Leopoldina Schitter şi Adela Rusanak.
Până în anul 1902, clădirea fabricii era pe partea dreaptă a râului Bega, pe locul unde se afla în ani 1980-2000 clubul muncitoresc şi clădirile locuite aflate în aval de dig.

În anul 1902 patronul extinde fabrica şi datorită terenului o construieşte mai jos cu aproximativ 300 m, pe terenul unde se află şi în prezent clădirea.

Noua fabrică, construită în anul 1902 avea tot un cuptor cu 14 oale (creuzete) modernizat şi celelalte anexe. Iniţial se fabricau şi geamuri, după anul 1903 se execută numai sticlă de menaj care se sculpta şi picta în ateliere de sculptură şi pictură.

Pe lângă cuarţul aflat în împrejurimi până în anul 1916 se aducea din Galiţia şi nisip cuarţos pentru producerea pastei de sticlă. După anul 1916 se foleseşte numai nisipul din împrejurimi, lemnul necesar pentru încălzit cuptoarele era adus de la Luncani şi Fărăşeşti cu ajutorul căruţelor.

Nivelul de dezvoltare al fabricii în acest timp era destul de redus, astfel că şi producţia realizată înregistra valori destul de mici.

În anul 1918 fabrica avea, după statisticile maghiare trei ateliere: suflătorie, gravură şi pictură cu 100-120 lucrători şi o forţă motrice de 32 Hp.

După unii autori în anul 1914 fabrica avea 180 de lucrători. Datorită construcţiei din lemn a halei de producţie incendiile erau foarte frecvente. Pentru a se apăra de aceste incendii, muncitorii se rugau la statuia ridicată pe stânca Florian, din apropierea fabricii.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu exista în Transilvania nici o lege care să apere interesele muncitorilor, aceştia fiind nevoiţi să lucreze 16-18 ore pe zi. În procesul de producţie erau folosiţi şi copiii. Dovada folosirii copiilor şi a condiţiilor grele de lucru o avem şi dintr-o fotografie din anul 1898, păstrată până acum.

În aceste condiţii s-a dezvoltat o mişcare muncitorească care a luat tot mai multe forme organizate şi la fabrica de sticlă Tomeşti. Astfel, o parte a muncitorilor existenţi erau, încă din anul 1904, membrii ai secţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria, de exemplu: Steier Rudolf, Vocan Ioan, Burger Iosif, Craus Josif etc.

 

Sărbătorirea de către sticlari a zilei de 1 Mai în anul 1910

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns