Fabrica de sticlărie Tomeşti între anii 1919 – 1948

În anul 1919 Fabrica de sticlă „Iosif Losch” din Tomeşti avea un cuptor de topit sticlă cu 14 oale şi producea sticlă de menaj.

Produsele fabricii erau transportate cu căruţele pînă la Curtici, Nădlac, Sântana, Recaş. Pentru spălarea nisipului (înnobilare) fabrica avea o spălătorie proprie. Pe lângă nisip, începând cu anul 1925 se folosea şi cuarţul adus din Gladna şi din Luncani (Căţânul), când se producea pe lângă sticla obişnuită şi sticla de cristal de cuarţ. „Producţia anuală era de circa 120 de vagoane, dintre care fabrica a plasat în ultimii ani 80 de vagoane în ţară şi circa 40 de vagoane a exportat în Jugoslavia. Numărul muncitorilor era de circa 125 şi consuma circa 500 de vagoane lemn anual pentru încălzit cuptoarele de topit sticlă”.

Înainte de a intra în criza economică, în anul 1929 capacitatea de producţie era de 40 milioane lei. Fabrica avea probleme cu combustibilul, căci se epuizase pădurea din jurul fabricii şi se aproviziona aproape exclusiv cu lemne de la C.A.P.S. (Casa Autonomă a Păduriloor Statului) unde exploatarea o făcea în regie proprie. Lemnele tăiate erau apropiate la drum de către stânjenari, care se angajau pe perioada de câteva luni pe an, contra alimente şi bani, pentru toate operaţiunile. Transportul de la drum la fabrică se făcea cu căruţe şi care cu boi. În anul 1919 nu s-a lucrat 3-4 luni. Deoarece muncitorii sticlari nu aveau alte surse de venituri, au trebuit ca în această perioadă să lucreze la tăiat de lemne şi corhănit în pădurea de la Fărăşeşti pentru e primi alimente. Printre muncitorii sticlari care au lucrat în această perioadă amintim pe: Meza Filimon, Pandurescu Ioan, Steier Rudolf, Burger Iosif, Craus Iosif, Capotescu Romulus, Hauer Adolf, Strian Romulus, Suici Gherghe etc. Salariul unui sticlar era după spusele lui Steier Rudolf de 1200 – 1500 lei.

Stabilitatea din anii 1922 – 1928 se simte şi la Tomeşti prin noi investiţii făcute de patron, prin creşterea numărului angajaţilor, diversificarea producţiei şi construirea de noi locuinţe pentru lucrătorii fabricii.

Fabrica de sticlărie în anul 1925

La sfârşitul anului 1921 s-a dat în folosinţă o linie de cale ferată Tomeşti – Şasa, pentru transportul lemnelor, demolată în anul 1932.

Între anii 1921 – 1924 a funcţionat în fabrică o magazie de alimente, cu scopul de a reţine sticlarii în localitate, dându-le unele alimente necesare. Proprietar al acestei fabrici era Robert Winkler care se căsătorise cu fiica lui Adolf Losch. Acesta construieşte un număr de 60 de locuinţe muncitoreşti pentru a înlătura fluctuaţia lucrătorilor şi în special pentru a asigura locuinţe pentru muncitorii specialişti. Acum s-a conturat colonia cu locuinţe cu încăperi şi dotări corespunzătoare, cu cuptoare comune de copt pâinea, wc-uri comune, coteţe pentru păsări şi porci, grajduri pentru vaci, terenuri pentru flori în faţa casei etc.

Avântul puternic pe care l-a cunoscut producţia industrială în această perioadă a făcut ca în anul 1928 patronul să facă o nouă investiţie, construind al doilea cuptor cu creuzete, pentru producerea sticlei colorate şi să cumpere pădurile din îmrejurimi. Lângă cele două cuptoare de topit sticlă, unde se obţinea sticla albă şi colorată, s-au construit mai multe cuptoare de recoacere.

Criza mondială de supraproducţie din anii 1929 – 1933 s-a manifestat în ţara noastră sub forma scăderii producţiei, reducerea preţurilor la produsele industriale şi agricole, restrângerea operaţiunilor bancare şi de credit, încetării majorităţii operaţiunilor comerciale, creşterea numărului de falimente.

În timpul crizei economice mondiale întregul edificiu industrial şi bacar-financiar din România a fost puternic zguduit. Prezenţa fenomenelor crizei s-a făcut simţită absolut în toate domeniile de activitate. În industria sticlei s-a manifestat nu numai prin restrângerea parţială a producţiei ci şi prin închiderea definitivă a unor fabrici: Braşov, Marsud, Beliu şi Constanţa.

La Fabrica „Iosif Losch” din Tomeşti, patronul nu a mai putut plăti salariile la muncitori mai multe luni la rând.

Fabrica de sticlă Tomeşti după anul 1922 a avut mult de suferit şi din cauza concurenţei fabricilor care lucrau cu gaz metan (Turda, Mediaş etc). Între anii 1931 – 1937 fabrica a fost închisă de două ori.

Din procesul-verbal încheiat în ziua de 2 aprilie 1931 în biroul fabricii între Traian Heneş, subinspector la Ministerul Muncii din Timişoara, primpretor Ioan Duicu şi căpitan George Cîrţan, din partea direcţiei fabricii Robert Winkler şi inginer Mathei Thaller iar din partea muncitorilor: Josif Csiszer, Josif Liebisch, Rudolf Steier, Ioan Tanhöffner, din partea muncitorilor concediaţi: Stefan Szucs şi Vasile Archip, aflăm că respectivii s-au deplasat la fabrică datorită conflictului de muncă semnalat Inspectoratului de către Compania de jandarmi din Lugoj, anume că la Fabrica de sticlă din Tomeşti muncitorii au oprit livrarea materialului comandat. Ce se întâmplase? Patronul avea de plătit salarii restante de 1.500.000 lei. Directorul şi patronul – Winkler arată că, criza actuală economico-financiară a lovit greu această industrie şi se găseşte în imposibilitate de aplăti salariile muncitorilor pe mai multe luni. Din livrarea produselor contractate cu diferiţi comecianţi se aştepta să primească banii necesari achitării salariilor restante. Muncitorii oprind această livrare el este nevoit să închidă fabrica.

Muncitorii au cerut ca fabrica să nu facă nici o livrare de marfă până în ziua de 3 aprilie pînâ când se va cunoaşte hotărârea ce se va da către Autoritatea Industrială de la Instanţa din Făget.

Din procesul-verbal din data de 3 aprilie 1931, încheiat în biroul Preturii Plasei Făget, reiese mai clar motivul care i-a determinat pe muncitori să oprească livrarea „muncitorii au fost nevoiţi să ceară patronului oprirea livrării mărfurilor, deoarece au văzut că atât fabrica cât şi întregul material al fabricii este gajat la Banca de Industrie şi Comerţ din Bucureşti şi astfel dacă s-ar fi expediat şi acest ultim transport, lor nu le mai rămânea nici o asigurare că îşi vor primi banii munciţi”.

Prin neplata salariilor au loc mai multe procese la Plasa Făget între muncitori şi fabrică.

La data de 12 martie 1931, înaintea Preturii Plasei Făget s-a ajuns la înţelegerea înregistrată la nr. 512/1931, între fabrică – proprietar Robert Winkler şi reprezentantul muncitorilor-avocat dr. A. Lucian, fabrica se obligă să reţină 8 vagoane mărfuri de sticlă pentru plata până la 20 martie a cel puţin 50 % din pretenţiile muncitorilor. În caz de neplată 5 vagoane de marfă vor fi predate muncitorilor.

Deoarece patronul nu a reuşit să achite pretenţiile muncitorilor, prin Ordonanţa nr. G. 1998/1931 a Tribunalului Lugoj, fabrica este obligată să predeea muncitorilor cele 5 vagoane marfă. Prin decizia nr. 838/1931 ADM din 14 mai 1931, Pretura Plasei Făget obligă fabrica să plătească în termen de 15 zile salariile următorilor muncitori:

1. Kudlik Nicolae……………………3.700 lei
2. Zimner Fanczik………………….2.098 lei
3. Romului Cerean………………13.681 lei
4. Stănilă Toma……………………3.617 lei
5. Obeadă Ioan……………………6.514 lei
6. Lădariu Costa………………….9.548 lei
7. Virag Ştefan…………………..13.694 lei
8. Ducsek Iosif……………………..2.648 lei
9. Bucur Ioan……………………….9.572 lei
10.Pandurescu Ioan…………….13.138 lei
11.Axente Seleşan………………23.592 lei
12.Serge Seleşan…………………4.562 lei
13.Moisoni Serge………………….5.280 lei
14.Romulus Capotescu………….11.788 lei
Total…………………………….133.572 lei

În continuare se desfăşoară numeroase procese la Făget şi Lugoj în care patronul este, la fel, obligat să plătească salariile restante şi contravaloarea concediilor de odihnă. Neputând să plătească datoriile, fabrica este preluată de Societatea Naţională de Credit Industrial Bucureşti (avea rolul de a acorda credite pentru industrie şi de a încuraja dezvoltarea industriei naţionale).

La 16 iunie 1931 muncitorii fabricii dau Inspectoratului Regional Timişoara, telegrama cu nr. 1862, prin care cer tratative în vederea reluării lucrului la fabrică. De aici reiese că nici la acea dată muncitorii nu lucrau. În acest scop se deplasează la Tomeşti la 19 iunie 1931 subinspectorul Traian Heneş şi primpretorul Plasei Făget Ion Daicu. În urma discuţiilor cu reprezentanţii muncitorilor asistaţi de avocatul Eugen Erdös şi de directorul Robert Winkler, s-a încheiat un proces-verbal. Din acest proces-verbal reiese că Robert Winkler nu mai are în posesie această fabrică, ea fiind trecută la Creditul Industrial, principalul creditor. Cu această ocazie Winkler face următoarea declaraţie „eu socot, bazat pe programul şi calculul făcut, că sanarea întreprinderii şi implicit asigurarea creanţelor restante ale muncitorilor, cât şi crearea unei posibilităţi de lucru şi pe mai departe, s-ar putea face numai dacă muncitorii ar consimţi să ia în arendă fabrica de la Creditul Industrial. Eu stărui pe lângă noul posesor al fabricii ca să se cedeze arendarea fabricii muncitorilor, împreună cu materialul prim care se găseşte încă depozitat pentru a înlesni o cât mai grabnică aranjare a gestiunii întreprinderii, subânţelegându-se prin aceasta sanarea competinţelor muncitoreşti în primul rând”.

S-a propus ca împreună cu muncitorii să se întocmească un program bine definit şi cu o delegaţie compusă din reprezentanţii muncitorilor să se plece la Bucureşti pentru a se obţine concesionarea fabricii. În data de 30 iunie 1931 se obţine împuternicirea de la toţi muncitorii de la fabrică şi de la satele din jur: Baloşeşti, Zolt, Margina, Curtea, Tomeşti, Gladna Română, Româneşti vizate de primarii satelor respective pentru a duce tratative în numele lor, cu Creditul Industrial. În aceste împuterniciri se arată că ei nu au altă sursă de existenţă decât fabrica. În caz de închidere a fabricii ar rămâne ei şi familiile muritori de foame.

În memoriul prezentat Societăţii Naţionale de Credit Industrial (SNCI), se arată că muncitorii au de primit de la fabrică salariile restante în valoare de 2.000.000 lei, cu toate că SNCI a fost pusă în posesia fabricii de pe data de 11 mai 1931, salariile restante nu au fost plătite. Pentru ştergerea totală a pretenţiilor asupra vreunui drept cu privire la toate bunurile, asupra cărora a fost pus în posesie, muncitorii propun să se pună la dispoziţia lor fabrica propriu-zisă cu instalaţiile şi uneltele necesare în mod gratuit timp de două luni, pentru a se despăgubi din valoarea mărfurilor ce le vor produce singuri. Muncitorii roagă societatea să primească propunerea, că numai astfel se poate evita şomajul în care se află întreaga colonie de peste 400 de lucrători: „nădăjduim că Instituţiunea dvs. va auzi acest strigăt deznădăjduit al atâtor familii lăsate pe drum din cauza vitregiei timpului”. La 31 august 1931 SNCI aprobă doleanţele muncitorilor. Societatea se obligă să închirieze fabrica cu toate accesoriile ei, clădiri, maşini şi instalaţii până la 11 mai 1936 cu o arendă anuală de 1.200.000 lei, cu condiţia ca lucrătorii să se constituie în societate, având printre ei şi persoane cu pricepere comercială şi de specialitate şi cu un capital de 2.000.000 lei ce se va da la expirarea celor 2 luni.

La data de 21 septembrie 1931 se constituie Cooperativa Fabrica de sticlă Tomeşti cu un capital de 2.162.000 lei, prima cooperativă de acest fel din ţară.

Vizarea statutelor s-a făcut la Judecătoria de Ocol Făget la 22 septembrie 1931. Averea Cooperativei la 31 octombrie 1931 era de 2.361.751 lei.

Consiliul de Administraţie al Cooperativei era format din:

1. Dr. Alexandru Lucian (avocat) – preşedinte
2. Steier Rudolf (magazioner) – vicepreşedinte
3. Weltner Ludovic (funcţionar) – membru
4. Strian Romulus (sticlar) – membru
5. Ruzniak Anton (cond. hutei) – membru
6. Butjoc Adam (şlefuitor) – membru
7. Tannhöffner Anton (sticlar) – membru
8. Ciszar Iosif (sticlar) – membru
9. Stendeiner Heinen (sticlar) – membru
10. Wolf Alexandru (sticlar) – membru

Cenzori titulari:
1. Furisch Anton –sticlar
2. Zimmer Ladislau – sticlar
3. Blaşco Iosif – sticlar
4. Wolf Ştefan – sticlar

Cenzori supleanţi:
5. Schvigel Franz – sticlar
6. Rozin Victor – sticlar
7. Reibnegl Ion – lăcătuş

La această dată fabrica era o construcţie din piatră cu acoperiş din ţiglă compusă din:

  1. birourile administraţiei, cu cinci camere, centrală telefonică şi trei aparate de telefon, o maşină de scris, două case de fier;
  2. hala cuptorului, în care se afla cuptorul cu 12 creuzete şi instalaţia de suflat, 16 cuptoare de recoacere;
  3. aripa cu cele două generatoare şi conductele de gaz;
  4. camera de amestec materii prime şi cuptorul de amestecat nisip;
  5. hala cuptorului al doilea cu 14 creuzete, 22 cuptoare de recoacere şi 2 cuptoare de preâncălzit creuzetele) în hală erau 4 prese manuale, un motor cu benzină de 4 CP, un ventilator, compresor, un cuptor cu instalaţie de păcură);
  6. o cameră pentru amestecat materia primă;
  7. o cameră pentru sortat sticla;
  8. sala maşinilor cu aburi, în care se afla o semistahilă Hofcher Schrantz de 50 CP;
  9. coşul fabricii de 52 m din cărămidă presată şi refractară;
  10. o locomobilă Clayton de 12 CP;
  11. o instalaţie de 21 şteampuri de lemn cu transmisie;
  12. o basculă de 5 t;
  13. atelierul de şlefuit;
  14. sala (a doua) maşinilor cu aburi cu o locomobilă Clayton de 12 CP;
  15. atelierul strunguri de lemn cu un strung;
  16. atelierul pentru marcat cilindri de lămpi;
  17. un dispensar medical;
  18. un atelier de rotărie;
  19. garaj cu automobil Daimler;
  20. atelier cartonaj.

Problema cea mai importantă ce se punea în situaţia creată era de a se asigura desfacerea produselor. Din scrisoarea avocatului Alexandru Lucian, preşedintele Cooperativei, trimisă avocatului Olaru din Făget, aflăm că pentru primele patru luni s-a reuşit să se procure comenzi valoroase sperându-se la un câştig considerabil.

Consemnăm mai jos unele din firmele cu care Cooperativa Fabrica de sticlă lucra:

  • Baumel Steiner – Lugoj
  • Brump Lange – Pirna
  • Casa Ceruală – Alba Iulia
  • Casa Ceruală – Timişoara
  • Fekete Endre – Arad
  • Societatea Naţională de Credit – Bucureşti
  • Fischer Colomn – Cluj
  • Musulman S.A. – Ada-Kaleh
  • Mercur – Lugoj
  • Uzinele Solvoy – Bucureşti
  • Rosenthal Simion – Teiuş

La 17 august 1932 dr. Alexandru Lucian se adresează ministrului finanţelor cu rugămintea de a binevoi a acorda o comandă mai mare de sticle necesare la Casa Autonomă a Monopolului Băuturilor Spirtoase, arătând că Fabrica de sticlă din Tomeşti este o fabrică în afara de cartelul fabricilor de sticlă şi este totodată cea mai veche fabrică de sticlă din România, care azi este nu numai condusă, dar aparţine chiar muncitorilor cooperatori. Scopul pentru care a fost înfiinţată este un scop social şi nu capitalism negustoresc. Fabrica livra cantităţi mari şi de bună calitate, singura în ţară care producea sticlă de cilindrii, asemănătoare cu cea de Jena, pentru lămpile CFR.

Pentru a-şi asigura piaţa de desfacere, la data ade 15 februarie 1932 se încheie un contract de comision între fabrică şi Kalman Andras din Cluj, în care cel din urmă se obligă să conducă depozitul de comision din Cluj, al fabricii.

Alte livrări importante se făceau către farmacia Clinicilor Universitare din Cluj, expediindu-se sticle medicinale de culoare albe şi brune.

Din adresa Consiliului de Administraţie din 4 martie 1933 rezultă că fabrica avea unele probleme cu desfacerea produselor, comenzile scăzând simţitor.

Efectele crizei economice mondiale sunt tot mai mult simţite şi la Tomeşti. În anul 1933 s-a lucrat fără să se primească salariul timp de trei luni.

Am insistat mai mult asupra perioadei 1931 – 1936 deoarece a fost prima fabrică din ţară ce a fost condusă de muncitori ei fiind şi beneficiarii rezultatului muncii.

De la 11 martie 1936, odată cu expirarea contractului încheiat cu SNCI Bucureşti, fabrica funcţionează sub forma unei societăţi anonime până în anul 1939, când trece la întreprinderile C. Manoliu. Din anul 1940 fabrica funcţionează sub firma „Întreprinderea C. Manoliu-Grig. P.A. Cristu”.

Trebuie arătat că în timpul războiului (1941 – 1945) a plecat un număr important de sticlari străini care erau specialişti pentru articole mai grele. Prin venirea de la fabrica de sticlărie Azuga în vara anului 1944 a 40 de sticlari (acolo se oprise parţial activitatea) situaţia s-a redresat. Dat fiind starea de război din anul 1944 populaţia cerea în special articole de consum comun: sticle şi bazine de lampă, sticle de felinare, pahare şi căni de apă, borcane de conserve. Serviciile au început să fie cerute din anii următori, 1945, 1946 şi 1947. Din păcate, tocmai în aceşti ani lipseau atât oalele refractare din import cât şi nisipul de calitate.

Nisipul de Jupâneşti avea după spălare şi clasare granulometrică, un conţinut de 98 % SiO, 0,8 % – 1 % AlO, 0,20 – 0,25% FeO şi 0,1 – 1,2 % NaO. Cu acest nisip se puteau fabrica produse care se cereau atunci. Pentru sticlă de calitate, se foloseau bulgări şi bolovani de cuarţ adunaţi de pe albiile râului Bega şi Bega-Poieni şi de asemenea din Luncani era exploatat zăcământul de marmură. Bulgării de cuarţ după sortare pe culori, erau încălziţi în cuptoarele fixe şi apoi şocaţi termic în apă, sparţi cu ciocanul, din nou sortaţi eliminând bucăţile galben-roşiatice. Bucăţile albe erau măcinate cu şteampuri, la capătul cărora se montau bulgări de cuarţite nearse şi se cerneau, folosind granulaţiile de sub 0,5 mm. Antrenarea şteampurilor se făcea prin transmisia de la cele două locomobile, care funcţionau prin încălzirea cu lemne. Problemele principale care se puneau, erau transporturile, mai ales a lemnelor, care aveau volumul cel mai mare şi se aduceau de la Luncani, pădurea fabricii fiind epuizată printr-o exploatare neraţională. Atunci când fabrica a fost cumpărată (anul 1942) de I. Bujoi, proprietar şi al uzinelor Vlăhiţa şi Viscoza din Lupeni, sub firma „Lupeni S.A.R. Fabrica de sticlă Tomeşti”, el conta pe faptul că în 1943 fabrica va fi racordată la o conductă de gaz metan ce urma să treacă prin gara Margina.

Mai jos consemnăm câteva exemple de produse fabricate în această perioadă: servicii Edy, Ileana, Ernest, Elsa, Eugen, Coco, Ivonne, Mihai, Bazil, Splendid, Aurora apoi pahare: Tomeşti, Saffe, Bega, Nira etc.

Fabrica era dotată cu ateliere de fabricat oale din argile importate de la Grossalmerode în special. Ele se amestecau cu şamotă măcinată, obţinută prin recuperarea cioburilor de oale folosite. Atelierul olăriei avea pereţi dubli, pentru a asigura o izolaţie bună, o temperatură constantă în timpul proceselor de măcinare şi uscare. Toate operaţiile au fost manuale, iar la prepararea pastei pentru măcinare se folosea călcatul cu picioarele.

Pentru arderea oalelor, existau două cuptoare fixe care se încălzeau direct cu flacăra de la combustia directă a lemnului. În general lucrau câte două generatoare în paralel pentru fiecare cuptor de topit sticlă, spre a asigura continuitatea alimentării cu gaz şi pentru a obţine o compoziţie cât mai omogenă a gazului. Se consuma circa 10.000 kg lemn de fag pe 24 ore pentru un cuptor cu 12 – 14 oale. Într-un ciclu de 24 oale se putea topi şi prelucra toată sticla. Compoziţia sticlei era silico-calco-sodică, deci nisip, sodă şi calcar. Amestecul se făcea manual în trei reprize, începând cu cioburile şi topirea trebuia să fie gata după 14 ore, lucru de care era responsabil topitorul. De foarte multe ori, şi din cauza funcţionării defectuoase, nu se realiza ciclul normal de 24 de ore. Topirea se prelungea cu câteva ceasuri, încât în cursul unei săptămâni se lucra 4 cel mult 5 zile la prelucrarea topiturii. Muncitorii navetişti aşteptau pe lângă cuptor până sticla era bună, cei din colonie erau sculaţi de fochistul ce trecea prin colonie sunând dintr-un clopot. Lucrul s-a normalizat prin modernizarea cuptorului. La începutul anului 1944 s-a obţinut din import 36 de oale cu care s-a echipat cuptorul în anul 1945. Între timp s-au făcut blocuri de şamotă în olăria fabricii, folosind cioburi din oalele utilizate şi argilă de la Zolt. Cu aceste blocuri maistrul şamotor Peştean Victor cu o echipă de zidari din care amintim pe: Sleiber Anton, Peştean Petru, Ţibulca Victor, Oprişoni Liviu, Păiuşan Cornel (din Gladna Montană) a construit un cuptor vană cu plutitor, cu funcţionare continuă cu şase guri de lucru, care avea o suprafaţă de topire de cca. 15 mp. Acesta a fost pus în funcţiune în anul 1945 în trimestrul III. Cuptorul a fost proiectat folosind documentarea la faţa locului, după un cuptor părăsit care a funcţionat până în anul 1940 la fabrica din Gladna Montană, de către maistrul Peştean Victor. Pentru boltă s-a folosit silica din import.

După trecerea fabricii în proprietatea societăţii Lupeni, s-a proiectat şi executat o hidrocentrală folosind căderea de apă a râului Bega de către maistrul Peştean Victor. Se realiza o putere de 45 kwA, care împreună cu cele două locomobile puteau asigura forţa necesară pentru antrenarea utilajelor din ateliere precum şi iluminatul coloniei.

 

Lasă un răspuns